Sari la conținut

Mănăstirea Curchi, lăcaş de rezistenţă spirituală

Un astfel de loc este Complexul Curchi, a cărui istorie frământată s-a limpezit abia de câţiva ani. Curchi este ultima dintre mănăstirile redeschise pe teritoriul Republicii Moldova după destrămarea URSS. În 1958 fusese transformată în spital pentru bolnavii psihic.

Abia în 2002 complexul monahal și-a reluat misiunea, la zece ani după ce a redobândit proprietatea asupra celor cinci biserici şi a spaţiului din jur. Refacerea lui a fost un test greu.

Mi-e foarte greu să redau emoțiile prin care am trecut eu un tânăr monah. Aveam doar 22 de ani când am fost numit stareț al acestei sfinte mănăstiri. Prin jur ruine, oameni care nu tocmai salutau venirea noastră aici. Aici erau aproape 800 de bolnavi, cam tot atâția angajați, dar așa cum spun eu întotdeauna și părinții noștri de la Curchi e o minune a Maicii Domnului pentru că acele ruine astăzi s-au transformat în biserici încăpătoare, în biserici care oferă celor care vizitează mănăstirea posibilitatea de a se simți mai aproape de Dumnezeu”, a spus arhimandritul Siluan Șalari, starețul Mănăstirii Curchi.

Povestea mănăstirii Curchi începe la sfârșitul secolului al 18-lea, cu o mică biserică din lemn, baza viitorului complex. În 1944, sovieticii au ajuns şi aici cu programul de transformare a preoților și a călugărilor în dușmani ai poporului. „Se știa că mănăstirea Curchi era cea mai mare mănăstire din țară, atât ca teritoriu, dar și ca număr de monahi, erau peste 250 de monahi. Mănăstirea era foarte bine așezată pe plan administrativ, economic, în mănăstirea Curchi erau călugări de mai multe naționalități. Foarte repede s-au împrăștiat pentru că așa a fost regimul”, a spus ieromonahul Onufrie Brașoveanu. Altarele bisericilor au ajuns saloane de spital-închisoare pentru pacienții agresivi diagnosticați cu boli mintale. Parascovia Goncerenco a lucrat 40 de ani acolo ca asistentă medicală şi nu poate uita că şi rugăciunile erau interzise. „Făceam rugăciunea acasă, dar la muncă erau bolnavi care tare erau credincioși și noi îi susțineam. Ne rugam, dar nu aveam loc, așa special, dar ne rugam în gând. Era o icoană la Sfântul Dumitru alături, este pe perete. De câte ori a fost astupată cu var, dar ea nu se astupa”, a spus Parascovia Goncerenco. Sau chiar mai rău de atât...

În lume nu se vorbea cu tandrețe de Curchi. Se spunea dacă, nu știu, faci ceva sau ești bolnav, ești „de Curchi” sau „de spital” pentru că era un spital de psihiatrie și cam așa venea discuția. Permanent erau persecutați, erau anchetați părinții și frații deoarece în perioada 1918 - 1940 cât și în vara anului 1942- 43 permanent aici au vizitat mănăstirea și regele Mihai, dar și autoritățile române de atunci”, a mai spus părintele Iov. Urmele distrugerii locului s-au şters. Biserica a reînviat frumos, din donaţii folosite chibzuit de stareţ.

Poate au reușit să lichideze biserica ca edificiu, dar n-au reușit să scoată biserica din sufletele moldovenilor. Din evlavie și drag de Dumnezeu moldovenii și acum ca întotdeauna contribuie din puținul pe care îl au”, a spus arhimandritul Siluan Șalari, starețul mănăstirii Curchi. Viața monahală s-a refăcut complet. Printre cei care şi-au găsit aici chemarea este părintele Iov. Prima oară a ajuns din întâmplare la mănăstirea lângă care era moara unde îl trimiseseră bunicii cu treabă. „Am dat grâul în moară și după aceasta trebuia să așteptăm făina și orele pe care le aveam la dispoziție ne-am urcat în sus aici la mănăstire și am vizitat-o. Atunci era spital. Și atunci am văzut frumusețea acestei mănăstiri, nu m-am gândit că o să ajung și eu aici. Țin minte acele prime emoții și prima întâlnire a mea cu mănăstirea Curchi”, a mai spus părintele Iov. Doar una dintre bisericile din complex a rămas nereabilitată. În Republica Moldova bisericile nu sunt finanțate de la bugetul de stat, astfel încât singura soluție o reprezintă donațiile. Până acum, oamenii au donat cinci milioane de dolari pentru refacerea complexului Curchi.