Sari la conținut

Meserii care dispar

Introducem o lamă în fanta dintre vârful peniţei şi cu un patent sau altceva îndreptam vârful peniţei, după ce îndreptam peniţa, o montam, puneam cerneala şi stiloul funcţiona”, explică Ferdinand Tvers, meşter de stilouri.

Ferdinand Tvers a moştenit din familie pasiunea pentru stilouri. De o viaţă le confecţionează şi le repară cu aceeaşi bucurie şi răbdare.

„Ăsta era un stilou de buzunar, se băga în buzunar şi aici avea un lanţ care se băga undeva să fie sigur, după aia au evoluat cu agăţătoare, iar ăsta este un stilou clasic făcut de mine exact acum 31 de ani”, povestește Ferdinand Tvers.

Sunt în locul ăsta de 33 de ani, vă daţi seama că 1% din populaţia Bucureştiului a trebuit să treacă pe la mine. Am avut ocazia să-l cunosc pe şeful de cabinet al lui Ceauşescu, care a adus stilourile, pentru că semna paşapoartele cu ele, erau filigranate , scria Ceauşescu şi Republica Socialistă România pe stilouri”, spune meșterul.

Astăzi, meşterul cu părinţi de origine austriacă nu prea mai are de lucru. Şi se teme că pasiunea sa va rămâne doar subiect de reportaj.

Înainte, să spunem că erau 40 acum 25 de ani, acum eu sunt singurul. Nu a mai venit nimeni să fie interesat să-l învăţ să repare stilouri”, mărturisește Ferdinand Tvers.

Aceeaşi dramă o trăiesc şi blănarii. În perioada interbelică a apărut primul val de meşteri calificaţi în această meserie. Îndeletnicirea a cunoscut perioada de glorie în comunism, în vechile cooperative meşteşugăreşti.

Pe la 20 de ani, după ce am terminat liceul şi armata, am intrat la meseria asta cu toate că tatăl meu nu a vrut s-o fac, a vrut să dau la facultate. Înainte se făceau şi şcoli profesionale, pe la Iaşi, pe la Bucureşti. Pe statul de plată taică-miu avea şi 8000 de lei, adică era de lucru”, spune Cristian Curcan, blănar de meserie.

Opt mii de lei era atunci salariul pe cinci luni al unui muncitor! Lesne de înţeles de ce strada Colţei din Capitală era înţesată de magazine care vindeau articole din blană. Astăzi, din cei 45 de blănari înregistraţi oficial în 1989 au mai rămas doar patru în tot oraşul.

În ultimii 15 ani nu a venit nimeni să dorească să se califice. Să vă spun drept, din cauză că lumea nu mai cumpără blănuri”, spune Cristian Curcan.

Şi nici nu-şi mai duce încălţămintea la reparat. Deci şi cizmarii mai au doar amintiri, nu şi clienţi.

În decurs de trei ani mi-am făcut un calcul la clienţi, mi-a slăbit cu 1800 de clienţi. S-a distrus industria, erau nişte centre de achiziţie de unde se achiziţiona pielea, o aduceau la tăbăcărie, care erau vreo 3-4 în Bucureşti, o tăbăcea şi aveam produs finit de piele”, spune Costică Cruceanu, cizmar.

Nici în atelierul lui nea Nicu nu prea mai intră nimeni. Cu excepţia unor artişti şi a puţinilor clienţi fideli. Ultimul pălărier din Bucureşti are acum 86 de ani şi-şi păstrează intacte amintirile.

Patru ani ucenicie fără nici un ban, cum fac alţii facultate eu am făcut ucenicie. Am învăţat să fac pălării, să le lucrez, trage pe calapod, lucrate, absolut tot, că atuncea era de lucru. Atelierele astea erau unul lângă altul, erau în oraş, acum nu mai e nimeni, păcatele pe mine au căzut. Și duminica, când mergeam la plimbare, eram câte 20-30 de ucenici, erau tot felul fotografi, cizmari, croitori”, își amintește Zdârcă Nicolae, pălărier.

Micile ateliere de reparat încălțăminte, cojoace, stilouri sau pălării intră încet şi sigur în istorie, înghiţite de producţia de serie. Este tributul plătit schimbărilor din era computerului, roboţilor şi preţurilor mici. Atât de mici, încât reparaţia ajunge să coste adesea cât un produs nou.