Sari la conținut
News Alert

Povești de succes în țara umilinței pentru persoanele cu dizabilități

Rampele umilinței la instituțiile publice

Ciprian Vizitiu are 31 de ani. Acum 11 ani, un accident la locul de muncă l-a ţintuit în scaunul cu rotile pentru toată viaţă. Lucra atunci la o firmă de telecomunicaţii şi a căzut de pe un stâlp pe care monta cabluri. Fiecare zi pentru el este un chin. Instituţiile publice în care ar trebui să aibă acces toată lumea nu sunt dotate corespunzător cu rampe de acces. De exemplu, ar vrea să meargă la Ateneul Tătăraşi, însă intrarea în clădire e aproape imposibilă.

Trebuie să aibă undeva la 8 grade înclinare, rampa are undeva la 45 şi ca să fie totul complet are şi o gresie de interior care lunecă şi uscată, umedă devine total inaccesibilă. Nu-şi au rostul. Sunt făcute ca să fie făcute acolo”, spune el.

În schimb, la Casa de Cultură a Studenţilor, unde Ciprian participă la antrenamentele de tir cu arcul, trebuie să urce zece trepte ca să intre în clădire.

„De fiecare dată când vin ori la spectacol, ori la antrenament tot la fel se întâmplă. Trebuie să coboare colegii ca să mă ajute să ajung la antrenament. Eu unul lupt pentru independenţă şi sunt pus în postura de a apela la ajutorul mai multor persoane”, spune Ciprian Vizitiu.

Conducerea instituţiei spune, însă, că situaţia se va rezolva până la sfârşitul anului. Au primit 80.000 de lei de la ministrul Tineretului şi Sportului, bani special pentru asta.

„Eu pun pe seama proiectantului, nu a prevăzut din anii 90 când s-au început lucrările şi o astfel de rampă pentru persoanele cu dizabilităţi. Până la sfârşitul anului vor fi amplasate două elevatoare”, spune Gabriel Harabagiu, directorul Casei de Cultură a Studenţilor Iaşi.

Instituţiile publice nu sunt singurele locuri unde persoanele în scaun cu rotile au accesul îngrădit. O treime din mijloacele de transport în comun din Iaşi nu sunt doate cu rampe de acces. De multe ori, bunăvoinţa celorlalţi pasageri este singura şansă de a urca.

Iar şanse ca situaţia să se îmbunătăţească nu sunt.

„Costul unor astfel de modificări şi omologarea vagonului presupun investiţii prea mari şi care nu şi-ar arăta rentabilitatea”, spune Adrian Mihai, purtătorul de cuvânt al RATP Iaşi.

„Având în vedere că nu ai acces îţi îngrădeşte în primul rând independenţa, libera mişcare şi tot timpul ai nevoie de ajutor ca să ajungi într-un anumit punct sau într-o instituţie”, spune Ciprian Vizitiu.

Potrivit legii, toate instituţiile de interes public ar trebui să aibă rampă de acces. Altfel riscă amenzi de până la 5.000 de lei. Până acum însă, Agenţia pentu Plăţi şi Inspecţie Socială Iaşi nu a dat nicio sancţiune.

Condamnați să stea în casă

Nelu Tudose este de zece ani în scaun cu rotile. Avea 33 de ani când a cazut pe scări, în timpul serviciului. Era electrician și se ocupa de instalații de înaltă tensiune. Atunci a vazut cât de neprietenos este Bucureştiul pentru cei care nu pot să meargă singuri. Bordurile și mașinile parcate pe trotuar sunt primele piedici.

„De exemplu aici, bordura este bine făcută, distanţa este foarte mică, dar bolidul este destul de mare şi atunci nu mai poţi urca pe trotuar. Pe acolo pe unde mi-a lăsat loc nu pot să urc bordura aceea”, spune el.

De cele mai multe ori, nu are de ales.

„Găsesc o cădere mai uşoară decât 20 de cm şi mă arunc uşor pe 2 roţi. Am învăţat asta, să merg pe două roţi. Să cobor o treaptă cel puţin”, spune el.

Obstacole îi pun nu doar oamenii din jur, ci și instituțiile statului. În multe dintre ele, Nelu nu poate să intre.

„Sunt excepţii doar la cei care au avut cât de cât tangenţă cu un om în căruţ şi probabil că i-a fost ceva mai apropiat că altfel... în rest... dacă şi atrag atenţia se uită urât la mine”, spune Nelu Tudose.

La primăria sectorului 3, bărbatul nu are acces. Nu există rampe, iar angajații se bâlbâie în fața scaunului cu rotile și a camerei de luat vederi.

- Există o rampă care se montează aici când este cazul.

- Aici există o rampă?

- Din câte ştiu eu, există o rampă, dacă nu cumva suntem în proces de achiziţionare a ei. Mă întorc imediat!

- Nu e un lift care să coboare mai jos?

- Din câte cunosc eu, există.

- Unde?

- Există, însă trebuie să întrebăm pe colegul meu care se ocupă de aşa ceva.

Colegul doamnei are însă o altă variantă.

„Cred că în două săptămâni de zile se va rezolva problema. Acum nu, după cum vedeţi, nu avem o rampă de acces pentru persoanele cu dizabilităţi”, spune acesta.

Şi la Casa de Căsătorii din sectorul 3, cei în scaun cu rotile sunt obligaţi să rămână la poartă.

„Pe lângă faptul că e o pantă foarte abruptă, e şi cu piatră cubică. Putem încerca, dar roţile mici din faţă vor intra între pietre şi nu reuşesc. Vii pe burtă”, spune Nelu Tudose.

Legea spune că toate instituțiile statului trebuie să aibă rampe pentru persoanele cu dizabilități locomotorii. Nu oricum, ci din material antiderapant și cu o inclinație de cel mult 12 grade. În realitate, aproape o treime nu permit accesul.

Politica noastră nu este neapărat de sancţiuni. Am înţeles care sunt greutăţile, dar am constatat că în ultima perioadă există o colaborare mai bună între noi, mergând pe această idee, de colaborare, de consiliere şi mai puţin de a aplica amenzi”, spune Adrian Toader, directorul general al Agenției Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială (ANIPS).

Bunăvoința Agenției Naționale pentru Plăți și Inspecție Socială, instituția care controlează prezența sau absența rampelor, se vede și în numărul de amenzi aplicate. Anul acesta, doar două, deși au fost peste 60 de sesizări. Anul trecut au fost date trei amenzi, în valoare totală de 16.000 de lei.

Pedepsele sunt mici sau chiar deloc. Iar în aceste condiții, șefii de instituții amână cât pot investițiile pentru perosoanele cu dizabilități.

O viață normală, în scaun cu rotile

În România, zeci de mii de oameni se pot deplasa doar cu ajutorul scaunului rulant. Însă doar 200 dintre ei reuşesc să iasă frecvent din casă, estimează organizaţiile neguvernamentale. Marius Stratulat este unul dintre învingătorii care au refuzat să rămână prizonierii propriei case. Are o afacere, face sport şi găseşte puterea de a-i învăţa şi pe alţii că handicapul fizic nu este o condamnare.

În 2011, la 24 ani, Marius a fost victima unui accident grav. Într-o secundă, un şofer neatent l-a trimis de pe motocicletă direct în scaunul cu rotile. După ce a depăşit şocul, a vrut să îşi organizeze viaţa cât mai firesc. Primul pas: ieşirea în oraş. Oraşul se dovedeşte, însă, aproape inaccesibil pentru oamenii care au aceeaşi problemă cu Marius. Şi nici restul bucureştenilor nu par să-i vadă sau să le înţeleagă nevoile.

„Dacă nu ne văd foarte des, nu conştientizează că şi noi ieşim din casă, că practicăm sport sau că avem un job sau că mergem la cumpărături într-un supermarket unde parcarea e în majoritatea timpului ocupată de persoane valide. Sunt bordurile foarte înalte, trotuarele inaccesibile, şi atunci persoanele cu dizabilităţi preferă să stea în casă”, spune Marius Stratulat.

Este exact ceea ce Marius şi-a propus să schimbe. Ca să aibă destul timp, a renunţat la firma de instalaţii pe care o conducea înainte de accident şi s-a reprofilat. Acum administrează o companie care distribuie dispozitive medicale şi plănuieşte să angajeze doar persoane cu dizabilităţi.

„Am decis sa mă apuc de dispozitive medicale, să îmi ajut prietenii în sensul ăsta pentru că sunt utilizator de dispozitive medicale şi ştiu ce ar trebui pentru o persoană cu nevoi speciale”, spune el.

Ca să poată oferi ajutor specializat, Marius urmează cursurile Facultăţii de Psihologie, iar în paralel conduce şi o asociaţie neguvernamentală. În puţinul timp liber care îi rămâne, face sport.

Nu m-am complăcut în situaţia de a sta în casă, de a deveni dependent de cineva sau de ceva pentru că eram activ şi înainte şi am văzut la alte persoane că pot. M-am uitat pe internet, am văzut ce sporturi găsesc adaptat pentru persoanele cu dizabilităţi şi am început cu baschetul, pot să spun că la anul sperăm şi noi să avem o întreagă echipă de baschet. Până atunci ne chinuim să cumpărăm nişte scaune de baschet. Costă în jur de 7.000 de euro un scaun de baschet”, spune el.

A încercat să joace şi tenis de masă, a făcut ceva alpinism în sală şi înot. Dar la tir cu arcul a fost vicecampion naţional, iar acum visează să ajungă la olimpiadă.

E un sport mai liniştit, tir cu arcul, e mai relaxant şi mai relaxat, e uşor de practicat de o persoană în scaunul rulant”, spune el.

„Atunci când vrei să socializezi, vrei să ieşi din casă, vrei să faci un sport, vrei să ieşi din monotonia asta a telecomenzii ori a televizorului ori să faci ceva care te-ar putea duce și la Jocurile Olimpice, nu știu dacă vom reuşi, dar în momentul ăsta chiar avem şanse”, spune Doru Danileț, antrenor.

Şanse de reuşită, şanse la o viaţă normal, şanse de care mulţi dintre cei care se văd în scaun cu rotile uită. Doar 3% dintre persoanele cu dizabilităţi locomotorii fac sport, arată statisticile.

Citiţi şi:

Performanţă din scaunul cu rotile. Doi români sunt campioni paralimpici la tenis de masă

Muncește cu pasiune din scaunul cu rotile

Un bărbat de 38 de ani din Braşov, imobilizat într-un scaun cu rotile de mai bine de 20 de ani, lucrează într-un atelier în care repară scaune rulante pentru alţi oameni care trăiesc la fel ca el. Viaţa în scaunul rulant este deseori o povară, aşa că braşoveanul se ambiţionează să le facă viaţa mai uşoară semenilor săi.

I-am îndreptat spătarul pentru că avea o poziţie aplecată pe spate incorectă. Şi acum vreau să îi pun un burete pe şezut, ca să fie o pernă de comoditate”, explică Ioan Sporea.

Pe Ioan l-am găsit în atelier, lucra la refacerea unui scaun cu rotile pentru un băieţel care suferă de tetrapareză. De aproape un an, munceşte cu program normal şi face asta ţintuit, la rândul său, într-un scaun cu rotile. Era copil când şi-a pierdut ambele picioare într-un accident de tren.

„Mă simt util. Nu vin, cum aud şi făcând naveta: mamă, iar trebuie să merg la muncă, aoleu, ce chin. Nu, din contră. Eu vin cu bucurie, cu mândrie că lucrez”, spune el.

Iar de lucru e mereu. Sunt zile în care Ioan repară chiar şi două scaune.

„Cunoaşte foarte bine scaunele rulante, ca să spunem aşa, are şi experienţa personală din spate care îl ajută mult mai mult în desfăşurarea activităţii lui”, spune Simona Cioc, membru al unei asociații.

Atelierul de reparat scaune rulante este proiectul unei asociaţii dedicate persoanelor cu dizabilităţi, care a luat naştere în urmă cu un an, realizat cu fonduri europene. Casa de Asigurări de Sănătate decontează un scaun cu rotile doar o dată la cinci ani.

Există o cerere constantă de reparaţii ale scaunelor rulante şi din cauza faptului că acestea nu au o durată de viaţă mai mare de cinci ani de zile”, spune Ciprian Lupu, managerul asociaţiei.

O altă lecţie de viaţă vine şi de la un bărbat de 35 ani din Alba Iulia. În urmă cu nouă ani, Dragoş Zaharia a simţit o amorţeală pe partea dreaptă a corpului. A mers la medic, iar diagnosticul a fost crunt: scleroză multiplă.

„Da, a fost un şoc vestea, nu-mi închipuiam ce înseamnă... în primul rând m-am gândit cât mai am de trăit”, spune Dragoş Zaharia, preşedintele Asociaţiei SM Speromax Alba.

Deşi suferă de o boală pentru care nu există vindecare şi este nevoit să se deplaseze cu ajutorul unui cadru, Dragoş nu a ezitat niciun moment să se considere un om normal.

„Consider că boala aia a fost un lucru pozitiv în viaţa mea... m-am decis să mă căsătoresc, să am o familie... un copil, iar acestea sunt lucruri pozitive pentru oricine”, spune el.

Iar lucrurile pozitive nu s-au oprit aici pentru Dragoş. Alături de un alt suferind de scleroză multiplă, a înfiinţat o asociaţie care să-i ajute pe toţi cei diagnosticaţi cu acestă boală.

Noi îi căutăm, noi trimitem specialiştii la ei şi aşa mai departe”, spune Florin Ciortea vicepreşedintele Asociaţiei SM Speromax Alba.

„Noi mergem pentru ei şi le plătim facturi, ne interesăm la direcţii când trebuie să-şi depună dosarul, îi ducem să-şi facă cumpărăturile, îi ducem la instituţii”, spune Corina Muntean, asistent social.

Foarte importante pentru bonalvii de scleroză multiplă sunt sedinţele de kinetoterapie, cele care îi ajută să se deplaseze mai uşor.

„Exercițiile sunt personalizate pentru fiecare pacient. Sunt pacienţi care au nevoie de reeducarea mersului, sunt pacienţi care au nevoie de îmbunătăţirea echilibrului”, spune Mircea Ordean, kinetoterapeut.

În România sunt peste 10.000 de bolnavi de scleroză multiplă. Tratamentele sunt extrem costisitoare, pot ajunge şi la 3000 de euro pe lună, şi doar încetinesc evoluţia bolii.

„Viaţa mi-a dovedit că şi fără un picior pot să realizez ceva”

Performanţa nu ţine cont de handicap. Este povestea de succes a unui bărbat din Galaţi care a demonstrat că sportul poate fi practicat şi de persoanele cu deficienţe locomotorii. În urmă cu 23 de ani a înfiinţat Asociţia Sporting Club în cadrul căreia 600 de oameni sunt încurajaţi să-şi depăşească limitele şi să spere la o viaţă mai bună.

Rămas fără un picior la vârsta de 5 ani, în urma unui accident, Vasile Cristea s-a străduit să ducă o viaţă normală. După ce a terminat liceul, s-a angajat la o fabrica de mobilă unde a lucrat ca tâmplar vreme de 23 de ani.

„Viaţa mi-a dovedit că şi fără un picior pot să realizez ceva. Anii copilăriei au fost şi cu mici înţepături, nu pot să spun traume, care erau acele mici jigniri ale copilăriei, dar am trecut foarte bine peste toate acestea”, spune el.

După Revoluţie, a reuşit să-şi ducă la împlinire un vis mai vechi. Împreună cu soţia sa a înfiinţat o asociaţie sportivă pentru persoanele cu handicap locomotor.

De-a lungul anilor, au participat la competiţii sportive atât în ţară, cât şi în Italia, Finlanda, Portugalia, sau chiar în Noua Zeelandă.

„Am obţinut şi medalii, locul 2,1, anul acesta în vară la tenis de masă, la ateltism, suliţă şi la greutate”, spune Monica Neculine, beneficiar.

„Am avut dorinţa de a ne autodepăşi prin participările noastre la competiţiile sportive”, spune Paula, soția lui Vasile Cristea.

„Sportul este una dintre metodele cele mai eficiente de integrare a persoanelelor cu handicap, cel puţin locomotoriu, în societate. Pentru 2016 deja avem calificaţi la nivel naţional patru persoane cu handicap locomotor la diferite discipline sportive”, spune Vasile Cristea.

Pe lângă sport, membrii asociaţiei au parte de consiliere, îngrijire şi recuperare medicală.

Reprezintă o a doua casă a mea şi o a doua familie pentru mine. În primul rând mi-au dat încredere în mine, eu nu aveam încredere şi mi-au deschis ochii”, spune Marius Neculine.

„Este o şansă pentru cei care au astfel de probleme pentru că acasă nu ne permitem tot felul de aparate”, spune Adela Stanciu, beneficiar.

La asociaţie lucrează trei angajaţi şi o mână de voluntari. Echipamentele din sala de kinetoterapie au fost donate de o fundaţie olandeză.

În 1992, la înfiinţare, asociaţia avea 12 membri; acum vin 600 de oameni. Aproape jumătate dintre ei au fost ajutaţi să-şi găsească şi un loc de muncă.

Politici pentru persoanele cu handicap din Uniunea Europeană

Cu peste 40 de milioane de persoane cu dizabilităţi dintr-o populaţie totală de 500 de milioane de locuitori, Uniunea Europeană are o stufoasă legislaţie în domeniu. Aceasta cuprinde reguli ce ţin de facilitarea accesului la mijloacele de transport şi la telecomunicaţii până la ajutoare de stat oferite celor care angajează persoane cu deficienţe de auz, văz sau locomotorii. Pentru cei din ultima categorie, există o atenţie specială. Ţările din Vest, dar şi vecinii noştri au avut grijă să creeze şi să păstreze condiţiile necesare pentru ca orice persoană cu deficienţe de deplasare să ducă o viaţă normală în spaţiul public.

O rampă sau o platformă mobilă pot transforma radical viaţa unui om ţintuit în scaunul cu rotile. Reprezintă diferenţa între a călători singur prin oraş, a vizita un muzeu sau a-ţi plăti singur impozitele şi a avea în permanenţă nevoie de sprijinul cuiva. Ungaria, o ţară cu aproximativ 450 de mii de locuitori cu handicap locomotor, a înţeles foarte bine ce înseamnă această diferenţă. Dintre cele patru tronsoane de metrou din Budapesta, cel mai nou, inaugurat chiar anul acesta, este complet amenajat pentru accesul persoanelor cu handicap locomotor. Pe 97% dintre traseele de autobuz şi toate traseele de troleibuz circulă vehicule cu platformă specială, iar tramvaiele de pe cele mai frecventate linii sunt echipate similar.

Peroanele staţiilor au fost construite în aşa fel încât scaunele cu rotile să poată intra fără probleme în tramvai.

În era digitală, ajutorul se concretizează şi altfel. Anul acesta a fost lansată o aplicaţie pentru telefoanele mobile care arată locurile amenajate în Budapesta pentru accesul cu scaune cu rotile.

În Spania, toate construcţiile sunt obligate să respecte anumite norme când vine vorba de persoanele cu nevoi speciale.

În faţa oricărei instituţii publice din Spania este obligatorie amenajarea unor locuri de parcare pentru persoanele cu mobilitate redusă. Restul maşinilor trebuie parcate contra cost, iar cine parchează fără să aibă drept într-un asemenea loc plăteşte o amendă de 250 de euro.

În Spania, persoanele cu handicap locomotor au acces total în staţiile de metrou sau gări. În Madrid circulă şi 300 de taxiuri adaptate pentru persoanele cu handicap locomotor.

În Franţa, toate clădirile de interes public ar fi trebuit să fie accesibile oamenilor cu handicap până la 1 ianuarie 2015, dar cum acest lucru nu s-a întâmplat, a fost propusă o extindere de trei până la nouă ani pentru ca acest lucru să devină realitate.

În Hexagon, 40% dintre clădiri sunt ajustate nevoilor acestora, iar în următorii ani este prevăzut ca procentul să crească la 80%, indiferent că e vorba de construcţii administrative, blocuri de locuinţe sau orice alt loc de interes public. De altfel, gările, mijloacele de transport în comun şi feroviare, parcările sau muzeele acordă deja prioritate şi mai multe facilităţi persoanelor cu dizabilităţi.

În următorii trei ani, absolut toate mijloacele de transport din Franța trebuie să fie accesibile persoanelor cu dizabilități. Dacă nu respectă agenda, responsabilii riscă amenzi de 45.000 de euro.