Sari la conținut

Șapte tipuri de a locui în București

Cum au locuit și cum locuiesc bucureștenii? În ce fel ne definește relația pe care o avem cu casa noastră? Sau cu vecinii? Un proiect muzeal atipic scoate la iveală șapte tipuri de a locui în București, de la blocuri comuniste și până la ghetouri sau penthouse-urile eternei tranziții.

CAMELIA: Nu se poate să stai, pe-o piatră, să stai jos cu copiii, că șobolanii trece... Uitați! Au trecut pe lângă ea și-au...

ADINA: E spațiul în care vin și mă liniștesc, după o zi agitată.

CRISTI: Când e zi de spălat, culoarul, de la cap la cap, e plin cu bulendre. Unde te uiți, sunt haine înșirate... Au mai fost cazuri în care s-au mai și furat haine.

RONIȚA: Te gândești cât timp petreci acolo, de ce ai nevoie, de ce ai nevoie ca să nu înnebunești.

Ce spune despre noi relația pe care o avem cu spațiul în care locuim? Cât de diferiți suntem, în funcție de tipul de locuință pentru care am optat sau pe care suntem nevoiți să-l acceptăm? Un experiment muzeal, realizat într-un spațiu neconvențional, pune în discuție teme importante ale prezentului pe care le prezintă sub forma unui dialog cu bucureșteanul viitorului.

Emisiunea „Digicult” vă prezintă „MUZEU 3017”, un proiect ambițios și inventiv.

VLAD STOICA, arhitect: O expoziție despre locuire, despre locuirea din prezent. Și, din cauză că chestia asta e un subiect pe care-l abordăm zilnic și deja nu-l mai observăm, am decis să-l privim din altă perspectivă. Și din toate jocurile prin care-am trecut, ca idee, ne-am hotărât că cel mai mișto ar fi ăsta: să ne jucăm cu timpul și să privim din viitor o chestiune din prezent, pentru ca un muzeu al prezentului să fie, de fapt, un muzeu al arheologiei prezentului.

SIMINA BĂDICĂ, curator: Vizitatorii sunt invitați să asiste la acest dialog și, dacă vor și dacă pot, să ia parte. Pentru că, până la urmă, despre Bucureștiul lui 2017 fiecare are câte ceva de spus.

Bucureștiul anului 2017 nu este deloc unul omogen, din punctul de vedere al tipurilor de locuire. O cercetare antropologică întinsă pe doi ani, realizată de Asociația Vira, a evidențiat șapte tipuri mari de locuire: la blocuri construite în comunism, în ansambluri rezidențiale, în cămine studențești, în case naționalizate, în zona suburbană, în cartiere tip ghetou și, cea mai dramatică dintre categorii, cea a persoanelor fără adăpost.

ALECU: În fiecare dimineață mă dădea lumea afară, în parcuri, când mă duceam, mă dădeau comunitarii afară din parc...Mulți spune că strada e școala vieții. Nu-i așa, nu-i așa. E un chin!

Muzeu 3017 este un proiect care a implicat profesioniști din domenii diverse: grupul de arhitectură Wolfhouse Production s-a ocupat de scenografia și grafica expoziției, iar Asociația Vira a pus la dispoziție scurtmetrajele realizate în cadrul cercetării "Bucharest Housing Stories".

SIMINA BĂDICĂ, curator: Nu cred că există niște concluzii ale cercetării, ci, mai degrabă, un tip de interogare despre relația dintre om și spațiu: în ce fel ne raportăm la spațiul pe care-l locuim? Ce ne determină să facem anumite alegeri - de ce unii aleg să locuiască la bloc și alții țin neapărat să aibă casă pe pământ. ... Iarăși un tip interesant este locuirea tranzitorie, locuirea la cămin, de pildă (...), în ce fel faptul că știi că ești temporar sau tranzitoriu într-un spațiu modifică felul în care te adaptezi, felul în care locuiești acel spațiu?

CAMELIA: Aici e cățel fără stăpân, face ce vrea toți.

ALECU: Am numai prieteni de-ăștia care sunt drogați, care sunt alcoolici, care sunt consumatori de iarbă, care sunt fel și fel...

CRISTI: Toaleta e la comun, dușul e la comun, trebuie să-ți ordonezi singur viața.

VLAD STOICA, arhitect:  Noi am tratat, în această expoziție //...// niște lucruri destul de tabu, precum locuirea pe stradă - homelessness și locuirea în așa-zise ghetouri, adică spații cu un grad mare de degradare și cu o mixitate socială destul de redusă. Nu sunt foarte multe în București, ceea ce este îmbucurător, //...// probabil și prin felul în care s-a făcut locuirea înainte de 89, pentru că nu existau foarte mari diferențe de clase sociale. 

Lucruri vechi și noi coexistă în același spațiu expozițional. Ceea ce, cu niște ani în urmă, era ultima inovație în materie a devenit, acum, piesă de muzeu. Timpul care trece și modul în care ne schimbăm preferințele, odată cu vremurile, reprezintă punctul de plecare pentru "joaca" în care sunt antrenați, măcar teoretic, vizitatorii viitorului.

VLAD STOICA, arhitect: Am încercat să ne punem în pielea unor oameni din viitor. //...// Informațiile care ajung la ei nu sunt toate informațiile pe care le avem noi. Așa că din fiecare tipologie de locuire am extras câteva idei, pe care le-am redat în câte o instalație. Și credem că, de fapt, asta a generat o serie de idei și, apoi, designul nu a făcut decât să le facă să se potrivească toate în același spațiu.

SIMINA BĂDICĂ, curator: De foarte multe ori, povestea pe care o spunem este o poveste contemporană. Chiar dacă ea s-a întâmplat acum 100 de ani, acea poveste, pentru acei oameni, cândva a fost contemporană. Iar ceea ce noi proiectăm, din timpul nostru către trecut, despre ce trăiau, ce simțeau sau ce credeau oamenii aceia, este întotdeauna o proiecție și o muncă de imaginație.

Etichetele exponatelor nu sunt unele obișnuite. Imaginația a "lovit" și aici, generând texte amuzante care reușesc să te pună pe gânduri.

SIMINA BĂDICĂ, curator: Cred că ăsta este momentul în care începi să devii curios despre lucruri, să înveți, momentul în care simți că e ceva acolo: ceva puțin neclar, ceva ce parcă nu se potrivește cum trebuie.  Joaca cu etichetele a apărut din frustrarea noastră, a curatorilor, față de etichetele muzeale, în general, care sunt niște lucruri de foarte multe ori abominabile. Etichetele muzeale, deși făcute, teoretic, să informeze vizitatorul, de foarte multe ori sunt o barieră între vizitator și obiect. (...) Educație muzeală înseamnă ca vizitatorul să învețe, într-un fel, cum să interacționeze cu un muzeu.

Bucureștenii interacționează rar cu un muzeu, după cum o arată barometrele culturale. În schimb, interacționează zilnic cu vecinii. Traiul în comun, fie că este vorba despre un cămin studențesc, un bloc de nefamiliști ori un ansamblu rezidențial, provoacă mai curând animozități, decât prietenii. Bucureșteanul are, adesea, relații mai degrabă tensionate cu cei din imediata lui apropiere.

RONIȚA: Mi-am făcut o prietenă în doi ani de zile. N-am niciun fel de relație cu vecinii. //...// Doamnele de jos, "comitetul de primire", cum se autointitulează femeile de peste 60 de ani din acest bloc, oricum știu tot.

JENI: Mult la discuții sau așa, cum mai sunt țațele astea, pe la țară, să stai la poartă, să vorbești, eu nu am boala asta.

CAMELIA: N-ai cu cine, e oameni foarte răi, invidioși, dușmănoși... Ce să mai! Pe unde te duci, așa este.

CRISTI: Am noroc că am un coleg bun și nu zice nimic și nici eu nu-i zic lui. Ne-nțelegem.

SIMINA BĂDICĂ, curator: Nevoile extreme au continuat să mențină forme de comunitate, care în zona aceasta de //...// clasă de mijloc, care locuiește la bloc, tocmai pentru că nevoile extreme au dispărut, cumva și vecinătatea a devenit o chestie mai degrabă de conflict, decât de apropiere.

62% dintre bucureşteni declară că au în casă prea multe lucruri pentru a le putea organiza, arată un studiu recent, realizat de un mare producător de mobilă, în 12 capitale din lume.

ADINA: Îmi plac lucrurile să fie puse la locul lor. Nu-nseamnă că sunt fixistă.

CRISTI  Și ni se pare că avem totul: avem frigiderul unde ținem mâncarea, avem o plită mică unde încălzim mâncarea, dulapul cu cărți, dulapul cu haine.

Peste jumătate dintre locuitorii Capitalei păstrează lucruri care le amintesc de ceva important şi drag din viaţa lor, iar timpul petrecut cu familia şi prietenii creează pentru 75% dintre bucureşteni sentimentul de "acasă".

GRIGORE: Casa asta a fost construită de bunicul meu. De la bunicul meu eu am moștenit - adică el întotdeauna zicea "Măi, Grigorică, cărțile să le iei tu!".

JENI: Câteodată mă uită Dumnezeu acolo și zic "Hai, că nu e voie prea mult, că-nțepenesc!".

A locui alături de alte sute de persoane, în aceeași clădire, a fost, cândva, o culme a confortului. În primii ani ai comunismului, populația din mediul rural experimenta progresul prin faptul că primea locuință la bloc. 

50 de ani mai târziu, blocul continuă să fie un vis al bunăstării, cu condiția să fie nou construit și să facă parte din ceea ce se numește un ansamblu rezidențial. Istoria pare să bată pasul pe loc.

SIMINA BĂDICĂ, curator: Locuirea a fost dintotdeauna un simbol al statutului social. //...// Noi am vrut ca în această expoziție să avem și o parte istorică, deși, în principal, este vorba de 2017. Dar avem și o parte în care vorbim despre experiența comunistă și despre perioada în care s-au construit masiv aceste cartiere de blocuri și despre ce a însemnat atunci "visul socialist", în anii 60-70, în care foarte multă lume a primit repartiții.

Propaganda socialistă spunea că a locui la bloc reprezintă pasul către un drum nou, luminos și plin de promisiuni. Un moment tocmai bun să te desparți de trecut.

SIMINA BĂDICĂ, curator: Sunt filme făcute în acea perioadă, despre cum ne mutam de la țară la bloc și aomenii își aruncau tot felul de obiecte. E o scenă într-un film care se numea "Serenadă pentru etajul XII", în care, în momentul în care se duc camioanele să se mute la bloc, aruncă o covată într-un râu. Adică "Iată un obiect care nu ne va mai folosi". La fel, în cadrul ansamblurilor rezidențiale, mărturiile pe care le-au adunat vorbesc despre același lucru: sunt oameni care spun "N-am vrut să luăm niciun obiect din casa veche, totul e nou, e o viață nouă".

Cartierele de tip ghetou nu mai au nimic din visul luminos al socialismului multilateral dezvoltat. Acum, aici se dezvoltă mai ales mizeria și frustrările.

CAMELIA: La subsol e teroare! E milioane de șobolani! Știi ce e aia milioane? A făcut pui din pui! Uite, aveam gândaci, ia uite cum merge, musafiri!

SIMINA BĂDICĂ, curator: Noi am construit un zid, care se vede în spatele meu, în expoziție, dincolo de care este instalația pentru ghetou, asta și din cauză că ghetourile sunt niște realități ale locuirii în București pe care, de multe ori, le ignorăm. Deși știm că sunt acolo, n-am îndrăznit niciodată să trecem acel zid, real sau imaginat, să vedem cum trăiesc, de fapt, oamenii aceia în ghetouri. Deci el este în spatele unui zid, dar, în momentul în care treci de acel zid, descoperi ceva aproape plăcut, pentru că este un spațiu mai mic, mai intim. Sunt niște rufe agățate la uscat, dar pe rufe sunt imagini de viață de ghetou și poți să te-așezi, să te uiți la un film. Și-am constatat că foarte mulți vizitatori se simt, de fapt, foarte bine și confortabil în spațiul ăsta și mi se pare că am reușit să creăm //...// acest echilibru între a fi izolat și a fi protejat, în același timp.

Deși împart același oraș, bucureștenii locuiesc în condiții extrem de diferite. Pare că fericirea lor e direct proporțională cu suprafața casei.

CAMELIA: Eu m-am săturat, crede-mă! Zici că suntem într-o cutie de chibrit.

CRISTI:  Camera de cămin mi se părea o colivie din care-mi era cam rușine să ies, iar Bucureștiul era un furnicar pentru mine. Camera asta este atât bucătărie, cât și sufragerie și dormitor. Și baie, chiar.

GRIGORE: De exemplu, sus e un dormitor, o sufragerie și biblioteca. Și cu asta am terminat. Deasupra nu s-a făcut acoperiș, s-a făcut o terasă. Și e o terasă mare, eu acolo am învățat să merg cu bicicleta.

VLAD STOICA, arhitect: O să-mi ies un pic din pielea de arhitect și cred că, de fapt, trecând un pic și prin documentarea celor de la asociația Vira, documentarea video, cred că, de fapt, nu ține prea mult de tipul de locuire, pentru a fi fericit sau nefericit. Mi se par destul de triste majoritatea poveștilor găsite de asociația Vira și poate, privit prin cheia asta, aș zice că nu ar trebui să căutăm fericirea într-o anumită tipologie de fericire sau într-un oraș, trebuie să vină din alte zone, din alte părți ale vieții noastre.

Recensământul din 1992 (la aproape doi ani de la căderea comunismului) înregistra în București un numar de:

- 109.194 blocuri;
- 760.751 apartamente;
- un total de 1.803.635 de camere

Ceea ce înseamna o suprafață de peste 46.1 milioane de metri pătrați de locuintă (34,3 metri pătrați pe apartament), conform pmb.ro.