Sari la conținut
News Alert

Confesiunile unei criminale în serie: „M-au transformat într-o industrie”

Moartea criminalului în serie Ian Brady, care a săvârșit unele dintre cele mai sângeroase crime din istoria Marii Britanii având ca victime copii, readuce la lumină o scrisoare a partenerei acestuia, Myra Hindley. Cotidianul The Guardian a republicat o serie de fragmente din scrisoarea sosită în 1995 pe adresa redacției.

THE-MOORS-MURDERERS-Myra-Hindley-and-Ian-Brady

Foto: Ian Brady și Myra Hindley

Ian Brady, diagnosticat în 1985 cu psihopatie, a murit luni, 15 mai, la vârsta de 97 de ani, de cancer pulmonar, între zidurile unui spital psihiatric de maximă siguranță din Marea Britanie. Timp de jumătate de secol, Brady a fost „cel mai detestat om din Marea Britanie”, scrie cotidianul, o întruchipare a Antihristului și „argumentul nr.1” privind reintroducerea pedepsei cu moartea. Myra Hindley, decedată în 2002 pe fondul unei bronhopneumonii, a rămas consemnată în analele întunecate ale memoriei colective britanice ca „cea mai demonică femeie din Marea Britanie”. Însă dincolo de etichete, cert este că acest cuplu morbid și-a lăsat o amprentă de neșters asupra istoriei veacului XX în Regatul Unit.

Cei doi au ajuns în spatele gratiilor în 1966. Brady a fost condamnat pentru abuzarea sexuală și uciderea lui John Kilbride, de 12 ani, iar Myra Hindley, pentru moartea lui Lesley Ann Downey, de 10 ani, și a lui Edward Evans, de 17 ani.  În 1987, aceștia au mai mărturisit încă două crime comise împreună: uciderea lui Pauline Reade, de 16 ani, și a lui Keith Bennett, de 12 ani. Cadavrul lui Bennett nu a fost însă găsit niciodată.

Chiar dacă Brady a fost cel care a săvârșit crimele, Hindley avea să fie plasată de justiție  în rolul „creierului” din spatele sinistrelor evenimente. Hindley a recunoscut și, totodată, a respins această perspectivă. În decembrie 1995, într-un articol publicat în The Guardian, Hindley avea să fie descrisă ca „psihopată”. Înfuriată de această caracterizare, Myra Hindley a făcut o serie de confesiuni într-o scrisoare adresată redacției cotidianului.

„Eram coruptă, eram degenerată și malefică. Fără mine, acele crime nu ar fi putut fi comise. Eu am fost mijlocul de procurare a copiilor, a acelor copii care ar fi însoțit ușor niște străini dacă ar fi fost vorba de o femeie, și nu de un bărbat… Îmi asum responsabilitatea deplină pentru rolul pe care l-am jucat în aceste infracțiuni și nu voi încerca să justific ceea ce nu poate fi justificat”, scria Hindley.

În respectiva scrisoare, aceasta acuza tabloidele britanice că o transformaseră într-o „industrie”.

„Chiar dacă sute de femei din sistem au fost condamnate de crime destul de îngrozitoare, pe mine tabloidele m-au transformat într-o industrie, alegându-mă ca simbol public și monstru, o imaginea asemănătoare Medusei, care duce în e ura proiectată, frica și furia spiritului national”, considera Myra Hindley, precizând că prin condamnarea ei societatea britanică ar fi căutat, de fapt, un „țap ispășitor național” și că acest caz nu era altceva decât o supapă de refulare a unei fascinații puternice a britanicilor pentru tematica omuciderii.