Sari la conținut

Cortina de Fier transnistreană, mărturii. Cum se predă în română, fugărit şi cu KGB-ul în ceafă

Utilizarea alfabetului latin pentru așa-numita „limbă moldovenească” poate fi pedepsită cu o amendă de peste 50 euro în Transnistria, sună o ştire cât se poate de proaspătă. Informaţia apare într-un raport al organizaţiei Promo-LEX, de la Chişinău, specializată în respectarea drepturilor omului în regiunea transnistreană. Însă restricţiile în privinţa grafiei latine sunt mult mai numeroase, autorităţile separatiste hărţuindu-i pe profesori, elevi şi părinţii acestora prin cele mai variate metode. 

În ultimele aproape trei decenii, situaţia acestor oameni a depăşit mai multe praguri critice, iar după cum semnalează raportul citat mai sus, chestiunea drepturilor omului nu a înregistrat nici în prima jumătate a lui 2017 vreo îmbunătăţire în stânga Nistrului.

Dar care este, concret, soarta şcolilor cu predare în grafie latină, cum supravieţuiesc dascălii care se încăpăţânează să ducă mai departe limba română într-o zonă pustiită propagandistic după declanşarea războiului de către soldaţii ruşi şi miliţiile lor hibride? În fine, ce văd zi de zi aceşti elevi ai căror părinţi sfidează riscul şi îşi trimit copiii să înveţe în şcolile româneşti?

Constantin Constantinescu este profesor la Colegiul Naţional Emil Botta, din Adjud. De câţiva ani, acest dascăl, sprijinit de directorul colegiului, Emil Dumitru, organizează un seminar cu un titlu sugestiv: „Mit şi adevăr în învăţământul transnistrean”. Dar nu neapărat titlul e cel care reflectă pe deplin esenţa efortului depus de profesorul Constantinescu, cât faptul că, an de an, îi aduce în România pe directorii şcolilor exilate de separatişti şi pe elevii lor.

Un gest aparent banal, dar aparenţele rămân aparenţe.

În logica conflictului îngheţat din Transnistria, barajul mediatic aplicat de separatişti duşmanilor poporului este echivalentul sârmei ghimpate şi cuiburilor de mitraliere de pe frontul conflictelor dezgheţate.

În ultimii ani, profesorul Constantin Constantinescu, directorii şcolilor cu predare în grafie latină şi câţiva dintre elevi reuşesc să spargă din când în când barajul.

Să luăm, aşadar, contact cu realitatea proiectată prin gaura creată?

Exilul scump şi mereu prelungit

„De 15 ani, elevii noştri traversează zilnic graniţa transnistreană pentru a învăţa în grafie latină. În prezent, peste 200 de copii şi profesori fac asta, iar orele se ţin numai după-amiază. Noi am luptat ca toţi cei care sunt dornici să învețe în limba română să aibă această posibilitate. Însă nu pot reda durerea prin care zilnic, de 15 ani, trebuie să ne strângem din cinci sate ca să ajungem în Doroţcaia – profesorii ca să predea, elevii ca să înveţe”.

Cuvintele de mai sus îi aparţin Eleonorei Cercavschi. Este directoarea Liceului "Stefan cel Mare și Sfânt" din Grigoriopol, oraş situat pe malul stâng al Nistrului, unde separatiştii duc în continuare o bătălie neobosită cu tot ceea ce aminteşte de limba română şi istoria dezbrăcată de mit şi propagandă.

Practic, din 2002 se poate vorbi de un liceu aflat în exil, căci autorităţile separatiste au evacuat şcoala după ce părinţii şi cadrele didactice au refuzat să accepte predarea în "limba moldovenească” cu alfabet chirilic şi să se subordoneze aşa-zisului Minister al Educaţiei de la Tiraspol.

Ca urmare, „Ministerul Educaţiei al Moldovei a hotărât să transfere temporar liceul în Doroţcaia, un sat ce se află la depărtare de 20 km de la Grigoriopol şi se află sub controlul autorităţilor moldoveneşti”, după cum ne informează şi site-ul Direcţiei Învăţământ General Dubăsari.  O prezentare oficială a situaţiei care, mai departe, prinde în poză o altă faţă hâdă a conflictului îngheţat: „Deşi mutarea părea temporară în 2002, lucrurile sunt la fel în fiecare an ...”

„Atunci eu nu credeam că acest conflict nu se va termina repede”

Că va fi ceva trecător, temporar, vremelnic credea, la declaşnarea conflictului, şi profesorul de matematică, Constantin Sucitu. „În 1992 aveam un prieten bun, cu care, însă, când a început războiul m-am certat”, povesteşte profesorul Sucitu.

Bărbatul ţine bine minte că în momentul în care au început ostilităţile mergea acasă, de la ore. Mai are şi alte amintiri proaspete de zici c-ar fi de ieri nu de un sfert de secol: despre vizita prietenului cu care se certase, acum aflat în fruntea unei echipe de cazaci şi venit pentru a-l aresta; ori despre vizitele sale dese la sediul local al KGB, că miliţiile separatiste nu luptau doar cu militarii moldoveni, ci şi cu profesorii de matematică reticenţi la propagandă.

„Atunci eu nu credeam că acest conflict nu se va termina repede. Acum, după 25 de ani, nu prea vad în viitorul apropiat rezolvarea”, punctează Constantin Sucitu.

În opinia sa, pesimismul e justificat de calcule şi dinamici evidente: „Copiii care aveau atunci cinci ani au crescut sub autoritățile transnistrene și cred că Transnistria e țara lor. Copiii aceia au azi 30 de ani și au, la rândul lor, copii. Apoi, cum să se rezolve chestiunea asta pe grabă, când în Comisia Unificată de Control orice se discută trebuie soluționat prin consens, iar Transnistria opune veto la orice propunere a Republicii Moldova?”.

Ajuns la 77 de ani, acest profesor de matematică este de peste două decenii şi director al gimnaziului din satul Corjova, raionul Dubăsari, una din zonele fierbinţi ale conflictului îngheţat. Obişnuit de atâta timp să se ridice cu mâinile goale împotriva autorităţilor de la Tiraspol şi devenit director „în anul 1995, când situația era cea mai grea”, Constantin Sucitu ţine să facă o distincţie fundamentală:

"Cel mai mare ajutor l-a dat Moldovei Romania, nu Rusia - microbuze, școli și grădinițe reparate".

„Scrie cerere că pleci”. Şi n-a scris

Constantin Sucitu şi Eleonora Cercavschi sunt doi dintre directorii de şcoli din regiune decoraţi anul trecut de preşedintele României, Klaus Iohannis. Potrivit Palatului Cotroceni, distincţiile au fost oferite „în semn de înaltă prețuire pentru contribuția semnficativă la promovarea valorilor democratice în Republica Moldova, pentru consolidarea comunităților de limbă și civilizație de o parte și de alta a Prutului”.

Al treilea director decorat de preşedintele Iohannis odată cu cei doi este Eugenia Halus. Conduce Liceul Evrika, din Râbniţa, localitate de pe malul stâng al Nistrului.

Profesoara Halus este totodată un om îngrijorat de multe, foarte multe lucruri. Mai ales de următorul: „Au fost ani când aveam 800 de copii, acum avem 160”, spune directoarea, care concomitent îşi aminteşte de „vremurile când eram mulți, când autoritățile separatiste ne învinuiau că ne înmulțim prea mult și spuneau că ei nu au nevoie de noi”. Sau de „vremurile în care reprezentanți ai administrației locale îmi intrau în birou și îmi întindeau o foaie, zicându-mi: Scrie cerere că pleci! Dar părinții voiau sa rămânem, aşa că eu făceam cereri peste cereri pentru ca, din contră, să mi se dea un sediu mai mare pentru şcoală”.

„Au schimbat tactica”

Genul acesta de încăpăţânare este probabil trăsătura de marcă a acestor mai-mult-decât-profesori. O încăpăţânare dincolo de cuvinte şi o perseverenţă de oţel, având în vedere situaţia periculoasă din zonă şi instrumentele modeste pe care asemenea oameni le-au avut şi le au la dispoziţie pentru a se apăra.

În ultimii ani au fost „doar” hărţuiţi, sigur, sub o puzderie de pretexte. „Inclusiv prin controale de la serviciul epidemiologic, cum că nu avem condiții”, după cum spune Eugenia Halus, pentru probleme inventate la centrala termică, după cum i s-a întâmplat lui Constantin Sucitu, ori prin celebra „taxă de protecţie” - un soi de chirie anuală care poate depăşi chiar 100.000 de dolari – după cum subliniază o altă directoare, Maria Roibu, de la Liceul Alexandru cel Bun, din Bender.

„Și-au schimbat tactica în ultima vreme, au lăsat-o mai moale autoritățile, dar persecuții încă sunt”, subliniază profesoara Halus, care vrea să fie clare cel puţin alte două lucruri. Că „e un act de eroism din partea părinților care își dau copiii la școala în grafia latină” şi că „suntem rusificați, copiii vorbesc română doar la școală, cum ies in spațiul public trebuie sa treacă pe rusă”.

Dar, oricât ar fi umblat ei la tactică, separatiştii au lăsat lucrurile la fel într-un aspect de mare „tradiţie” în paradigma sovietică şi post-sovietică: „Purtăm discuții cu KGB-ul lor ore întregi”, ne lămureşte, sec, directoarea Maria Roibu.

„Nu ştim ce se va întâmpla cu toate aceste şcoli”

„Am asistat la nişte ore aici la Adjud (e vorba de Colegiul Naţional Emil Botta – n.r.) și am văzut niște copii isteți, în condiții bune. M-am gândit atunci că și noi avem asemenea copii, dar nu au condiții”, mai spune profesoara Halus. Lipsa condiţiilor adecvate şi scăderea de la an la an a numărului de elevi sunt percepute de aceşti directori de şcoli din zona transnistreană drept pericole iminente la adresa continuităţii studiului în limba română.

Săli mici, coridoare înguste, distanţe lungi de parcurs de acasă la şcoală, deopotrivă pentru copii şi dascăli, cam ăsta e profilul.

Iată, de pildă, situaţia particulară a Liceului "Alexandru cel Bun", condus de Maria Roibu: „Copiii noștri învaţă în trei clădiri, unii vin și 27 de kilometri ca să începem la ora 8.30. Nu avem voie să trecem prin vama transistreană, nimic! Deci cum credeți dumneavoastră că transportăm manuale şi alte bunuri necesare şi de folosinţă curentă pentru 450 de copii? Ei bine, nu vă spun, ne descurcăm cumva, că bunul Dumnezeu ne ajută”. 

Sau situaţia Liceului "Mihai Eminescu" din Dubăsari, dar care nu mai e în Dubăsari. Tot un liceu exilat, undeva în satul Corjova, într-o fostă casă de odihnă cu săli mici şi coridoare pe măsură.

„Nu ştim ce se va întâmpla cu toate aceste şcoli”, spune unul dintre aceşti directori.

Nu e niciunul dintre ei pesimist din fire, altfel n-ar fi putut să ducă tot acest calvar pe umeri timp de două-trei decenii. Însă trecerea în revistă de mai jos ne va ajuta poate să înţelegem mai bine cum ajung oameni puternici ca ei să-şi pună, după atâţia ani, o asemenea întrebare.

Iată, aşadar, câteva exemple, aşadar, bazate pe date oficiale. Ce au făcut separatiştii cu:

*Liceul "Ştefan cel Mare şi Sfânt" Grigoriopol - AICI 

*Liceul Teoretic "Mihai Eminescu" Dubăsari - AICI

*Gimnaziul din satul Corjova - AICI

*Liceul "Evrika" din Rîbniţa - AICI

Citiţi şi: Interviu cu directoarea unui liceu românesc din Transnistria

                 Puştii care păcălesc războiul. Să-i cunoaştem pe elevii români din Transnistria