Sari la conținut

Criza refugiaților. Interviu cu psihologul celor care au pierdut totul

„Este un act sinucigaș deopotrivă să rămâi sau să pleci.” Așa sună mărturia unuia dintre miile de refugiați de război, care a ales să facă o călătorie nesigură peste mare, din Orient spre Europa, pentru că vrea să trăiască. Fuga din zonele cu probleme spre cele sigure este aproape instinctivă. Nimeni nu vrea să locuiască într-un loc aflat mereu sub amenințarea bombelor. Mediterana și Marea Egee au devenit însă mormânt pentru mai mult de 20.000 de oameni care au încercat să ajungă pe continentul nostru în ultimele luni. Imaginea unui băiețel de 3 ani fără viață, aruncat de valuri pe o plajă din Turcia, a impresionat o lume întreagă. Dar nu a fost de ajuns nici pentru ca Europa să decidă rapid cum poate să ajute refugiații, nici pentru ca traficanții să oprească afacerile cu vieți omenești. De cele mai multe ori, lungul drum al celor care reușesc să plece este însoțit de alte suferințe.

Cristina Cileacu: Un om merge mii de kilometri pentru că vrea să scape dintr-o ţară unde este război, unde ar putea fi torturat şi ajunge în cele din urmă într-un loc unde este cât de cât în siguranţă, dar nu este bine primit. Ce nevoi are acest om, pe lângă mâncare şi adăpost?

Laurent Subilia: Nevoia este să redobândească puţină umanitate după toată experienţa prin care trece. Am primit aproape 200 de supravieţuitori de la Srebrenița. Şi la cinci ani după venirea lor în Elveţia, am rugat un grup de 52 dintre ei facem împreună o evaluare a situaţiei lor. Şi una dintre întrebările pe care le-am pus a fost: care a fost cel mai folositor lucru pentru tine atunci când ai ajuns în Elveţia? Ce te-a ajutat cel mai mult? Mai mult de jumătate dintre ei au răspuns, într-o manieră naivă, bunătatea oamenilor, pentru că asta ne-a dovedit că am scăpat din iad. Să fii primit de poliţişti care te bat este o situaţie re-traumatizantă, care distruge ultima fărâmă de încredere în umanitate pentru mulţi oameni. Şi cred că pronosticul pentru viitorul celor care cer azil este deteriorat de astfel de re-traumatizări.

Umilirea celor slabi face parte din arsenalul luptătorilor. Și este diferită de traumă. Un om care își pierde locuința într-un raid aerian, va suferi, dar nu se va simți lipsit de demnitate. Dacă este însă scos afară din casă în toiul nopții de oameni înarmați, care îl bat, îl jefuiesc și îi incendiază proprietatea, atunci se va simți inferior. Există diferite metode de umilire, iar violul este printre cele mai grave. Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite a recunoscut în 2008 această formă de violență ca pe o amenințare adusă păcii mondiale. Violurile comise în timpul războaielor sunt un dispozitiv pentru a supune populații și a insufla frica. Mai mult, acestea duc chiar la restricționarea activităților economice și la demoralizarea societății.

Cristina Cileacu: Aveţi multă experienţă în lucrul cu refugiaţii şi victimele de război. În războaiele de acum, dar şi în cele vechi, violul a fost o armă folosită de luptători. ISIS a inventat sclavia sexuală, poate nu au inventat-o ei, dar o folosesc. Tortura de asemenea face şi ea parte din război. Cum pot fi recuperaţi oamenii care au suferit astfel de traume?

Laurent Subilia: Violenţa sexuală este mereu prezentă, ca şi tortura, în războaie. Acestea sunt frecvente mai ales printre oamenii care ajung în Europa pe rute ale traficanţilor. Cred că femeile care vin din Africa, chiar şi cele din Orientul Mijlociu, putem presupune că au fost violate sau că au fost nevoite să plătească în natură traversarea frontierelor. Este foarte greu pentru ele să îşi refacă demnitatea. Violul este ceva ce trebuie ascuns în foarte multe culturi. Am tratat foarte multe femei somaleze în anii 90 şi ulterior am făcut un studiu în Djibouti. 90% dintre femeile care ajungeau acolo fuseseră violate sau au fost nevoite să plătească în natură traversarea deşertului Ogaden. Niciuna dintre ele nu a vorbit despre viol când au ajuns în grija noastră. Dar cu toate aceste femei am vorbit despre violul asupra unei tovarăşe de drum sau asupra unei surori sau mătuşe. Deci trebuie să avem o abordare indirectă. Este foarte dificil să ajuţi o persoană să îşi recupereze identitatea sexuală. Vorbim despre violul asupra femeilor, dar ceea ce este foarte des uitat este violul asupra bărbaţilor. Unul dintre traficanţi, care era pacientul meu şi secretul medical bineînţeles că m-a împiedicat să vorbesc cu poliţia, dar mi-a spus că aproape 30% dintre tineri şi adolescenţi, bărbaţi, sunt violaţi în timpul călătoriei. Sunt tineri care nu fac diferenţa dintre mâna stângă şi cea dreaptă, şi nu putem să îi întrebăm nimic pentru că este prea ruşinos pentru ei. Deci este foarte dificil să refacem o identitate sexuală normală, mai ales dacă violul a fost comis pe un copil, fată sau băiat.

Arta războiului a devenit tot mai sofisticată din punct de vedere militar. Tehnica de luptă pe care o folosesc combatanții este mai precisă, mai rapidă, poate provoca simultan mai multe victime. Indiferent de metodele pe care le aleg pentru confruntări cei înarmați, civilii și luptătorii suferă la fel de mult în fața morții și a încercărilor grele pe care le trăiesc în fiecare zi. Chiar dacă războaiele se termină la un moment dat, traumele se vindecă foarte greu. Oamenii nu pot uita ororile la care sunt martori sau la care sunt supuși în mod direct. Foarte des, victimele au nevoie de ajutor ca să învețe să trăiască cu aceste amintiri. Iar succesul unui astfel de proces delicat depinde în mare parte de susținerea celor din jur.

Laurent Subilia: Am început să lucrez în 1989, deci toate războaiele de atunci. Sri Lanka, Afganistan, oameni din India, Kashmir, oameni din Pakistan, Iran, Irak, Siria, Libia, Siera Leone, Nigeria, de peste tot. Victime ale represiunilor şi victime de răzoi. Pentru mine nu este vreo diferenţă între oameni. Am auzit ceva oribil, era un judecător din Elveţia, care spunea că violul este o cultură în Africa. Şi am fost şocat, după care m-am gândit puţin şi mi-am dat seama că violul nu este parte din vreo cultură. O femeie violată suferă la fel oriunde. Răspunsul pe care îl oferă societatea pentru susţinerea femeii este diferit. În regiunea Matadi, în vestul Zairului, în Congo, când se întâmplă vreun viol, cuplurile divorţează. Femeia şi femeile din sat fac un ritual de purificare şi trei luni mai târziu se recăsătoresc. Acest lucru este bine gândit. Violul a fost scos în afara căsătoriei şi dacă apare vreun copil, ştim de unde provine. Astfel femeia este susţinută puternic de societate, de grup. În Kosovo, nu exista deloc susţinere. Dacă era un viol, femeia este trimisă înapoi tatălui ei şi îşi pierde copiii, îşi pierde tot. Lucrurile acestea fac parte din culturi şi sunt chestiuni pe care trebuie să le facem inteligibile. Susţinerea pe care un grup o oferă individului este o prioritate.

Cum te porți cu oamenii care au supraviețuit ororilor unui război și umilințelor unui drum anevoios până la o destinație sigură, până în țara ta unde este pace? Cum se simt cei care au trecut de două ori prin iad? Mai pot avea încredere în umanitate? Pot fi recuperați? Reacția europenilor în fața refugiaților este diferită. Țările din est au fost mai puțin receptive la suferințele străinilor care au venit în număr mare pe teritoriul lor. Bastoanele de cauciuc, tunurile de apă, gardurile de sârmă ghimpată și declarațiile rasiste au înlocuit „ospitalitatea” altădată lăudată a popoarelor estice. Vesticii au reacționat mai organizat și cu mai multă bunăvoință.

Cristina Cileacu: După ce refugiaţii sunt primiţi într-un centru de azil, primesc şi ajutor psihologic? Care este procedura standard?

Laurent Subilia: Una dintre procedurile standard este să se facă o evaluare. În Elveţia, la Geneva, avem asistenţi sociali care trăiesc în locul unde ajung refugiaţii şi acolo fac o evaluare. Dacă constată că o persoană este destabilizată, are probleme psihice şi fizice deopotrivă, vor redirecţiona acea persoană spre medic care va face un consult. Şi cu cât mai repede este oferit ajutorul, cu atât este mai bine pentru pronostic. Bazele tratamentului pentru populaţia traumatizată, poate aţi văzut că după primul război din Golf, în Kuweit, Naţiunile Unite au cerut unui grup de experţi să pună bazele pentru reabilitarea populaţiei. Iar acest grup, condus de profesorul Sartorius de la Universitatea din Geneva, a stabilit patru principii de bază: primul este recunoaşterea. Ceea ce ai trăit este oribil, este inuman, deci trebuie recunoscute trauma şi suferinţele. Al doilea este tratamentul, medical, psihologic, şi orice alt tratament necesar. Al treilea este o formă de despăgubire. În cazul războiului din Golf a trebuit să plătească Sadam Hussein şi a fost mai simplu să fie obţinută. Iar al patrulea principiu este deschiderea spre viitor. Deci, când un refugiat vine în Europa şi este bătut, nu are parte de niciun fel de recunoaştere. El trebuie să dovedească faptul că este refugiat şi nu un imigrant. Deci este o formă de re-traumatizare. Foarte des, accesul la îngrijiri medicale este limitat. În multe ţări se asigură doar îngrijirile de urgenţă. Situaţiile care le ameninţă viaţa sunt traumatizante pentru azilanţi. Susţinerea psihologică este deseori considerată inutilă şi nu se pun diagnostice. Deci, tratamentul este important. Despăgubiri, accesul la locuri de muncă, la condiţii mai bune de viaţă şi apoi deschiderea spre viitor. Care sunt planurile tale pentru azi şi mâine? Acestea sunt de cele mai multe ori blocate complet de politica de descurajare şi deturnare pe care multe ţări o aplică în cazul celor care vor azil. Se limitează accesul la muncă, la case, proceduri extrem de greoaie pentru obţinerea azilului, toate acestea sunt contra-productive şi contra-indicate din punctul de vedere al reabilitării. A fost un articol semnat de profesorul Silov în MJASM, care spunea că politica de deturnare din ţările europene este un principiu în antiteză cu reabilitarea. Acestea ar fi deci dificultăţile pentru oferirea de asistenţă oamenilor traumatizaţi, mai ales când sunt sute de mii de oameni care vin în acelaşi timp.

Cristina Cileacu: Şi mulţi dintre ei sunt copii. Cum pot fi ei recuperaţi în viitor după traume precum războiul şi viaţa de refugiat?

Laurent Subilia: Vor trebui să fie ajutaţi. Impactul traumei asupra copiilor depide foarte mult de reacţia părinţilor. Dacă aceştia reuşesc să fie calmi, să se controleze, copiii sunt protejaţi. Dar, dacă un părinte este rău tratat sau pierde controlul, atunci copilul este mai afectat. Reluarea rapidă a şcolii şi normalizarea rapidă a vieţii sunt foarte importante.

Lipsa de cunoștințe și neîncrederea în schimbări au dus la apariţia unor afirmaţii conspiraţioniste, de genul „toţi musulmanii sunt terorişti”, „cei care vin în Europa fac parte dintr-o armată care va provoca multe atentate” şi aşa mai departe. Numărul celor dispuşi să creadă în teorii care nu se bazează pe dovezi este mare. Cât de mare este procentul de adevăr din acest gen de declaraţii?

Cristina Cileacu: Există o teorie printre europenii care nu vor să primească refugiaţi, că printre aceştia vin de asemenea şi terorişti. Putem explica dacă este adevărată sau nu această teorie?

Laurent Subilia: Bineînţeles că sunt anumiţi oameni care se vor infiltra printre refugiaţi, dar nu pot fi pedepsiţi 800.000 de oameni pentru că sunt câţiva terorişti printre ei. Cred că sunt metode eficiente ale poliţiei care respectă drepturile omului şi pot detecta cine sunt teroriştii dintre toţi acei oameni. Dacă populaţia are încredere în autorităţile ţării de destinaţie, vor spune: suspectez această persoană că face parte din ISIS. Există o colaborare şi sunt metode prin care se poate detecta cine ar putea fi terorist. Ce am văzut în timpul războiului din Liban erau foarte mulţi tineri care erau în miliţii diferite, Hamas sau Hezbollah şi au ajuns în Elveţia. Erau luptători, erau cumva terorişti, dar niciunul dintre ei nu a comis vreun act de violenţă. Deci este un risc teoretic, un argument care este folosit, dar care este foarte mult exagerat. Teroriştii, mulţi dintre ei, sunt oameni din ţări europene care merg în Siria şi revin. Asta am văzut în Franţa, în Belgia. Bineînţeles, există riscul de a veni şi terorişti din Siria şi Irak, dar nu cred că este mai mare acum pentru că vin şi refugiaţii în număr mare. Oamenii care au trăit în condiţii de război, care au văzut orori, când ajung aici nu mai vor să trăiască la fel. Cred că toţi pacienţii mei, niciunul dintre ei, nu a vorbit măcar de reînceperea violenţelor aici.

Războiul idelologic, care se duce la fel de intens ca și cel armat, provoacă victime care au de suferit tot pe termen lung. Oamenii care ucid, de exemplu, în numele unei religii sunt învătați să-i urască pe cei care nu sunt la fel ca ei. Un grup terorist care se mândrește că omoară jurnaliști și membri ai organizațiilor umanitare în fața camerelor de luat vederi, astfel încât să poată vedea toată lumea, adună rapid adepți din rândul celor care se simt neîmpliniți. Dar sunt dezertori printre teroriști. Cei care fac toată munca și nu primesc recompense pe măsură, cei care sunt răniți sau își văd partenerii uciși, luptătorii veniți din alte țări care realizează că aventura vieții lor poate fi deopotriva sfârșitul acesteia, fug din organizațiile fundamentaliste. Mulți dintre ei sunt executați de foștii colegi dacă sunt prinși. Supraviețuitorii mai pot fi însă integrați în societate?

Cristina Cileacu: În ceea ce priveşte oamenii din organizaţiile fundamentaliste şi care au făcut atacuri teroriste măcar o dată în viaţă. Ei pot fi recuperaţi?

Laurent Subilia: Aceasta este o întrebare dificilă, pentru că nu cred că aceştia rămân în Europa. Am avut câţiva oameni din Algeria, din GIA (Grupul Islamic Algerian) care au venit la noi şi au plecat foarte repede spre Burkina sau alte ţări. Am avut şi câţiva terorişti din Orientul Mijlociu, nu au rămas, au vrut să plece. Ceea ce am văzut în rândul celor pe care i-am tratat, un om care era şeful serviciului de execuţii plătite de guvernul său şi care mi-a spus, a fost nevoie să ucidem un lider al opoziţiei. Iar când am făcut asta i-am omorât şi familia, i-am ucis pe toţi. Şi din echipa lui de cinci persoane, trei au fost omorâţi la rândul lor şi al patrulea era paralizat în spital, cu un glonţ în spate. Era îngrozit, bineînţeles, şi singura sa grijă era familia lui. Mi-a spus, nu ştiu cum am fost convins să fac aceste acţiuni. Aveam 16 ani când am început şi încet-încet am fost atras înspre orori şi când mi-am dat seama era prea târziu. Şi am discutat foarte mult despre cum poţi fi atras într-o situaţie de acest gen. Iar singurul său vis era să asigure siguranţă pentru familia lui.

Cristina Cileacu: Dar cum devin oamenii fundamentalişti?

Laurent Subilia: Sunt probabil mai multe medote. Cred că excluderea este primul motiv pentru acest fel de „alunecare”. Caută identităţi, caută recunoaştere, încearcă să facă parte din ceva, şi când tot ce primeşti este excluderea în oraşe din Franţa sau Marea Britanie, integrarea este dificilă, şi este o alunecare, ca o neintegrare într-o echipă. Este acelaşi principiu ca atunci când vorbeşti despre SUA şi găştile de stradă. O persoană devine parte a unei găşti pentru că are nevoie de protecţia unui grup, trebuie să simtă că fac parte dintr-un grup. Reincluderea este probabil singura şi cea mai bună cale pentru a ajuta aceşti oameni să părăsească aceste grupări fundamentaliste. Bineînţeles, neîntelegerile, lipsa de cunoştinţe, când vorbesc despre Islam cei mai mulţi dintre ei nu ştiu ce este acesta.

Uniunea Europeană a propus ca fiecare stat membru să primească refugiaţi pe teritoriul său, în baza unei cote. Reacţiile au fost şi de această dată diferite. Deocamdată nimeni nu ştie care vor fi consecinţele punerii în practică a deciziei de la Bruxelles.

Cristina Cileacu: Multe ţări din Europa, inclusiv România, admit că nu sunt gata să primească refugiaţi. Ce ar trebui să facă un stat să fie gata să primească refugiaţi?

Laurent Subilia: Ca structură? Ca structură, ca ţară. Cred că ar trebui să aveţi câteva centre de tratament, cu personal de calitate, care să poată asigura primirea conform standardelor descrise mai devreme. Aceste lucruri ar ajuta la reabilitarea şi reintegrarea persoanelor în societate. Apoi trebuie să corectăm părerile populaţiei. Sunt informaţii greşit înţelese şi o frică exagerată în rândul populaţiei. Europa are nevoie de refugiaţi, avem nevoie de emigranţi, acum că populaţia îmbătrâneşte, avem o rată a natalităţii extrem de scăzută în multe ţări europene şi este deci nevoie de o politică de emigrare. Pentru mine, cea mai mare lacună a Europei este lipsa politicilor de emigrare. Oamenii trebuie să treacă prin azil. Acum avem un val de adevăraţi refugiaţi şi trebuie să facem distincţia dintre migranţi şi refugiaţi. Românii care lucrează în Italia sunt emigranţi. Sirienii care vin din Alep sunt refugiaţi. Sunt două situaţii foarte diferite. Deci primul lucru ar fi să avem o politică de emigrare în Europa. Cele mai multe ţări europene trebuie să îşi reîmprospăteze populaţia. Germania este conştientă de problemă şi probabil de aceea este atât de deschisă astăzi. Franţa are natalitatea ridicată şi deci presiunea nu mai este atât de mare. Italia, fără emigraţie, populaţia va face implozie în câţiva ani. Deci nu este nicio politică să reglementeze aceste lucruri. Este un timp de staţi să vedem, legat de toate aceste chestiuni, care are însă un preţ ridicat. Vedem ce se întâmplă acum.

Cinci ţări europene au ridicat garduri pentru a-şi proteja teritoriul şi cetăţenii de valul de refugiaţi. Fiecare are dreptatea lui şi este dificil să condamni pe cineva pentru că a făcut o alegere diferită faţă de majoritate.

Cristina Cileacu: Putem vedea că apar garduri la diferite graniţe ale diferitelor ţări. Dar există de asemenea dreptul cetăţenilor din acele ţări să aleagă pe cine primesc în statele lor. Cum pot fi echilibrate aceste lucruri?

Laurent Subilia: Cred că trebuie să informăm oamenii. Cineva de pildă mi-a spus că aceşti oameni care vin din Siria nu sunt ca noi. Cum poţi spune că un sirian şi familia lui sunt foarte diferiţi de noi? Trebuie să ajutăm oamenii să îşi amintească ce s-a întâmplat în Europa. Dacă am dreptate, în 1945, erau 20 de milioane de oameni care o luau de la capăt în Europa pentru că populaţiile s-au mişcat. Din Ungaria au fost 270 de mii de oameni care au fugit în 1956, după războiul francez din Algeria, au venit 5 milioane de oameni, şi toţi aceşti oameni au fost cumva reinstalaţi, cu un succes mai mare sau mai mic. Există bineînţeles o problemă de integrare, dar majoritatea oamenilor sunt bine instalaţi acum. Sarkozy nu este un nume francez, are origini maghiare. Mişcarea populaţiei a existat mereu în Europa şi au fost o binecuvântare. Armenii care au venit în 1905 în Franţa... era Aznavour, erau tot felul de oameni. Dacă te gândeşti pe termen lung, este un plus pentru o ţară să primească toţi aceşti migranţi şi mişcarea lor a fost mereu prezentă.