Sari la conținut

Dosar internațional | Siria, războiul pentru resurse. Bătălia din „Gazoductstan”

Pacea pare imposibil de atins când priveşti cu atenţie la amestecul complicat de mize şi motive de război în Siria. Iar dimensiunea economică a acestui cocktail dezastruos e hotărâtoare.

Imaginea devine ceva mai clară când ne uităm pe hartă, la resurse şi la drumul lor către pieţele lumii.

Siria se învecinează la sud cu Peninsula Arabică, o regiune care, deşi e predominant deşertică, conţine rezerve uriaşe de petrol şi gaze naturale. Doar Arabia Saudită are 18% din rezervele cunoscute de petrol din lume şi este, astfel, cel mai mare exportator de „aur negru”.

Dar petrolul şi gazele Peninsulei Arabice trebuie să facă o cale lungă până să ajung în Canalul Suez şi, pe urmă, în Marea Mediterană, de unde să poată fi transportate mai departe către pieţele internaţionale.

Transportul resurselor în linie dreaptă este mult mai eficient. Problema e că o astfel de linie dreaptă trece şi prin Irak, şi prin Siria, două ţări măcinate de războaie şi de instabilitate.

Cu aproape 200 de kilometri de ţărm la Marea Mediterană şi cu porturi extrem de bine amplasate, lupta pentru influenţă în Siria devine una de importanţă mondială.

În plus, Siria este locul în care se intersectează trei gazoducte extrem de importante geostrategic, arată o analiză semnată de Constantin Crânganu, profesor de geologia petrolului la Brooklyn College, în Statele Unite.

Unul dintre acestea există deja, chiar dacă nu mai este în totalitate funcţional. Este vorba despre Gazoductul Arab, a cărui construcţie a fost susţinută de ţări vest-europene, pentru că ar fi trebuit să ajungă până în Turcia, de unde să fie deservite pieţele europene. Conducta transportă gaz din Egipt, prin Iordania şi până în Siria şi are şi o ramificaţie care ajunge în Israel, dar care a fost suspendată pe termen nedeterminat.

Mai există două proiecte. Unul e Gazoductul Prieteniei sau Gazoductul Islamic şi ar trebui să acopere ruta Iran, Irak, Siria şi Liban. Miza este să deservească piaţa europeană.

Cel de-al treilea gazoduct care ar urma să treacă prin Siria este şi el blocat în stadiul de proiect. Este vorba despre conducta Qatar-Turcia, cu două trasee propuse: o rută trece prin Arabia Saudită, Iordania şi Siria, alta prin Arabia Saudită, Kuwait şi Irak.

Problema este că principalele oraşe din Siria prin care ar urma să treacă aceste gazoducte sunt locul în care se dau cele mai dure lupte ale războiului. Şi mai există o problemă: Bashar al-Assad, ajutat de Vladimir Putin să rămână la putere, are tot interesul să se asigure că, dacă va fi implicat în procesul de tranziţie politică în Siria, niciuna dintre conducte nu va supăra Rusia.

Se poate spune (...) că războiul civil din Siria este un proxy pentru bătălia din Gazoductstan: Cum trebuie să ajungă gazul în Europa? Pe traseul Iran-Irak-Siria-Marea Mediterană sau pe direcţia Qatar-Arabia Saudită-Siria-Turcia? În concluzie, ceea ce se întâmplă acum în Gazoductstan este un conflict geopolitic strategic (Cruciada gazoductelor) despre resurse naturale, religie şi bani”, comentează profesorul Constantin Crânganu pe contributors.ro.

Constantin Crânganu este profesor de geofizică și geologia petrolului la Graduate Center și Brooklyn College, The City University of New York. El a vorbit, la Digi24, despre războiul pentru resurse din Siria.

Cum era economia Siriei înainte de război

După aproape cinci ani de război, Siria este o ţară distrusă, cu o economie de care s-a ales praful. În mijlocul ruinelor, ne-am oprit asupra unui simbol al trecutului. O amintire a prieteniei dintre Nicolae Ceauşescu şi Hafez al-Assad. Nişte imagini care arată cât de puţin a mai rămas din economia Siriei.

Rafinăria Banias din Siria a fost construită în 1975 de compania românească Industrial Import-Export, după o înţelegere la care au ajuns Nicolae Ceauşescu şi Hafez al Assad, preşedintele de atunci al Siriei şi tatăl controversatului preşedinte de acum.

Rafinăria e o amintire a vremurilor în care Siria avea industrie funcţională.

După aproape cinci ani de războaie, ţara este o ruină. Economia este la pământ, infrastructura distrusă, serviciile publice sunt ca şi inexistente şi 3 din 4 sirieni trăiesc în sărăcie. Mai mult de jumătate din populaţia de dinainte de război are disperată de ajutor umanitar, potrivit datelor Băncii Mondiale. Cei mai afectaţi sunt copiii.

În 2010, cu un an înainte de război, PIB-ul Siriei era de aproximativ 60 de miliarde de dolari. Agricultura, petrolul exportat şi industria serviciilor erau baza economiei.

În primii patru ani de conflict, produsul intern brut s-a contractat cu 15 procente. Căderea se va dubla anul acesta, conform Băncii Mondiale. Principalul motiv îl reprezintă sancţiunile comunităţii internaţionale şi prăbuşirea veniturilor din petrol.

De la peste 600.000 de barili pe zi produşi în 1997, când a fost atins vârful, se estimează că, în 2014, regimul Assad reuşea să mai producă doar 60.000 de barili pe zi.

Multe câmpuri petrolifere sunt acum controlate de teroriştii ISIS şi multe rafinării au fost distruse.

Înainte de începutul războiului civil, veniturile din exporturile de petrol erau de 4,7 miliarde de dolari. Anul acesta, au fost de 0,14 miliarde de dolari.

Uriașa miză economică a Rusiei

Implicarea Rusiei în războiul din Siria este poate unul dintre cele mai importante evenimente care au marcat relaţiile internaţionale în ultima jumătate de an. Vorbim, de fapt, despre un interes economic concret. Preţul petrolului, ajuns la cele mai mici niveluri din istorie, a fost o lovitură dură pentru Rusia. Intervenţia Moscovei în Siria e văzută, în mare măsură, ca o încercare de a menţine o stare de nesiguranţă şi conflict în Orientul Mijlociu. E o situaţie în care petrolul s-ar putea scumpi. Mai mult decât atât, Moscova vrea să controleze rutele de livrare a gazului metan descoperit în Golful Persic spre piaţa europeană, adică tocmai piaţa dominată acum de gazul rusesc. Iar aceste rute strategice ar fi trebuit să tranziteze tocmai Siria.

„La baza strategiei Rusiei în Orientul Mijlociu stă urmărirea oportunistă a unui interes naţional. Mai presus de toate se află scopul revitalizării economiei Rusiei, care este dependentă de exporturile de energie şi lovită de dublul ghinion al petrolului ieftin şi al sancţiunilor economice occidentale impuse după invazia Ucrainei de anul trecut” - aşa sună o analiză făcută de jurnaliştii de la Washington Post la scurt timp după intervenţia Rusiei în Siria. Se pune, însă, o mare întrebare: cum pot raidurile aeriene ale Moscovei să întoarcă tendinţele economice globale defavorabile Rusiei în favoarea ei.

O întrebare care ne aruncă direct în iureşul politicii din Orientul Mijlociu, o vâltoare dublată de complicatele relaţii pe care le au actorii din această regiune cu lumea occidentală.

Analiştii politicii externe a Rusiei spun că Moscova are nevoie de un climat conflictual în Orientul Mijlociu tocmai pentru a opri continua scădere a preţului la barilul de petrol.

Doi factori au contribuit la scăderea preţului la petrol: dezvoltarea puternică a producţiei de gaze de şist în Statele Unite şi politica Arabiei Saudite de a ţine barilul de petrol la un preţ mic.

Aceste două trenduri au lovit direct în interesele Rusiei, care vede oricum în regimul saudit de la Riad un susţinător nedeclarat al Statului Islamic în Siria. De altfel, Arabia Saudită nu a ascuns niciodată faptul că doreşte o Sirie fără Bashar al-Assad, un aliat al Iranului, care, la rândul său, este inamicul tradiţional al saudiţilor.

Debarcarea actualului regim de la Damasc nu este, însă, o opţiune pentru Rusia din cel puţin două motive. Moscova nu-şi permite să piardă baza navală din Tartus, singurul punct de acces pe care îl deţine în Marea Mediterană.

Nu numai atât. Un motiv poate că şi mai important este lupta pentru rutele de livrare a gazului metan din Orientul Mijlociu spre Europa, principalul cumpărător de gaz rusesc. Descoperirea în Golful Persic a celui mai mare zăcământ de gaz metan din lume a declanşat o adevărată competiţie pentru exploatarea lui.

La el au acces atât Qatar-ul, un aliat al saudiţilor, cât şi Iranul. Cele două mari puteri în lumea musulmană au conceput două proiecte alternative de gazoducte care să deservească nu numai ţări din Orientul Mijlociu, ci mai ales ţările europene, dispuse să găsească o alternativă mai ieftină la gazul rusesc.

Aşa s-a născut proiectul gazoductului Arab, susţinut de Arabia Saudită, care ar fi trebuit să plece din Golful Persic, locul de extracţie, să treacă prin Qatar şi Arabia Saudită, pentru a străbate apoi Iordania şi Siria, pentru a ajunge în cele din urmă în Turcia, iar de aici în ţările Uniunii Europene.

Înainte de izbucnirea războiului civil sirian, preşedintele Bashar al Assad a refuzat implementarea proiectului saudit. L-a ales pe cel iranian, care ar fi plecat tot din Golful Persic, pentru a străbate apoi Iranul, Irakul, Siria. Denumit gazoductul şiit, acesta urmărea, aşadar, să deservească ţările cu puternice comunităţi şiite sau cu guverne favorabile Teheranului. Proiectul prevedea şi o extindere a conductei prin Marea Mediterană în Cipru şi Grecia şi, de aici, în ţările Uniunii Europene.

Cum ambele proiecte aveau ca ţintă Uniunea Europeană, iar ţările din blocul comunitar sunt principalul cumpărător al gazului rusesc, Moscova nu putea sta deoparte. Tocmai de aceea, intervenţia Rusiei în sprijinul liderului de la Damasc a avut şi un substrat profund economic. Moscova nu-şi permite să piardă principalul compărător de gaze ruseşti, ai cărui bani susţin practic economia rusească.

De aceea, Rusia nu putea fi decât ostilă proiectului saudit, care iese din calcul câtă vreme Bashar al-Assad e la putere. Proiectul iraian, susţinut de Assad, e varianta cea mai bună pentru Moscova, pentru că o poate controla în mare măsură. Există, totuşi, o condiţie: are nevoie ca Bashar al Assad ră rămână la putere.

Interesele economice ale Vestului în Siria

Implicarea Moscovei în războiul din Siria nu a făcut decât să complice şi mai mult lucrurile pentru ţările occidentale, care caută de ani buni alternative la gazul rusesc. Normal, interesele Occidentului şi cele ale Rusiei se bat cap în cap.

Europa încearcă de cel puţin 15 ani să scape de monopolul gazului rusesc şi să-şi găsească furnizori alternativi.

O variantă ar fi fost proiectul Nabucco, un gazoduct care ar fi trebuit să plece din Marea Caspică şi ajungă în vest prin Azerbaidjan, Georgia şi Turcia.

Dar proiectul a eşuat din mai multe motive. Unul deloc de neglijat a fost intervenţia armată a Rusiei în Georgia. Pentru mulţi, a fost clar atunci că Moscova e dispusă să recurgă la mijloace militare pentru a împiedica Europa să iasă de sub monopolul gazului rusesc.

După eşecul Nabucco, ţările europene şi-au mutat atebţia spre vestul Asiei şi Orientul Mijlociu.

De altfel, dacă ne uităm la statistici, aceste regiuni acoperă în jur de 40 la sută din totalul de resurse de gaz metan din întreaga lume. Astfel, dacă Rusia deţine aproape 17 la sută din resursele mondiale de gaz metan, Iranul deţine nu mai puţin de aproximativ 18 la sută, Qatarul peste 13 la sută, Arabia Saudită 4.4, iar Emiratele Arabe Unite 3.3 la sută.

Aceste ţări musulmane sunt acum cea mai bună alternativă pentru Europa. Pentru a veni în întâmpinarea cererii, atât Qatarul, susţinut de Arabia Saudită, cât şi Iranul s-au arătat dispuse să construiască gazoducte care să deservească ţările europene.

Intervenţia Rusiei în Siria a arătat, însă, încă o dată că Moscova nu este dispusă să-şi piardă principalul client şi că va face orice pentru a împiedica proiecte alternative. În acest conflict al resurselor, arma Vestului împotriva Rusiei este menţinerea preţului petrolului la un nivel cât mai coborât, ceea ce afectează grav economia rusească.

De unde au bani teroriştii

Oricât de mari ar fi dezacordurile între marile puteri, cu un lucru e de acord toată lumea: gruparea Stat Islamic e cel mai mare inamic al tuturor. Cum a ajuns atât de puternică? De unde bani să finanţeze operaţiuni teroriste în aproape toate colţurile lumii. De unde bani să întreţină o adevărată armată şi, mai mult, să recruteze neîncetat noi luptători? Principalul răspuns: banii vin din petrol. Iată care sunt principalele surse de finanţare ale teroriştilor şi de ce mare parte din raidurile puterilor occidentale se concentrează asupra rafinăriilor sau rezervelor de petrol controlate de ISIS.

Organizaţia teroristă Statul Islamic produce din petrol, zi de zi, între 1 şi 1,5 milioane de dolari, bani cu care îşi finanţează activităţile teroriste. Asta pentru că a reuşit să pună mâna pe zeci de câmpuri petrolifere. Cele mai multe dintre ele sunt în centrul şi în nord-estul Siriei. Dar şi Irakul are resurse importante pentru aceşti jihadişti.

În prezent, ISIS extrage, în fiecare zi, între 20.000 şi 40.000 de barili de petrol care ajung pe piaţa neagră, conform estimărilor experţilor citaţi de jurnaliştii de la Le Figaro. Este mult, dar, în acelaşi timp, e o scădere foarte puternică faţă de vârful de producţie al ISIS, adică 70.000 de barili zilnic. Acest vârf fost atins anul trecut.

Cum se explică scăderea? Principalul motiv îl reprezintă raidurile puterilor occidentale, peste 8.000 la număr când vorbim doar despre coaliţia condusă de Statele Unite. Mare parte din aceste raiduri s-au concentrat asupra rafinăriilor, depozitelor, a conductelor de petrol şi a cisternelor.

„Lovind astfel de ţinte, le scădem puterea de a produce venituri şi combustibulul de care au nevoie pentru a-şi susţine operaţiunile”, spune Gen. Lloyd Austin, Armata SUA.

Toată infrastructura petrolieră a Statului Islamic din Siria şi Irak este coordonată de un număr foarte mare de experţi, unii dintre ei răpiţi de terorişti pentru a lucra pentru ei, mai scrie Le Figaro. Este vorba despre ingineri şi tehnicieni, parte din ei străini.

Controlul ISIS asupra rezervelor de petrol este un aspect esenţial al finanţării lor şi al infrastructurii”, spune Ben van Heuvelen, Iraq Oil Report.

„Turcia a fost mereu una dintre principalele rute ale traficanţilor de petrol, pentru că este un port natural. Aşa că, dacă duci petrolul până în Turcia, poţi să îl faci să ajungă pe urmă pieţele europene”, spune David Sanger, corespondent New York Times.

Dar aurul negru nu este singura sursă de finanţare pentru ISIS, cu toate că formează, împreună cu rezervele de gaze şi de fosfaţi, aproape jumătate din venitul grupării teoriste. Jafurile reprezintă încă o treime din veniturile Statului Islamic.