Sari la conținut

PORTRET. Radovan Karadzici, psihiatrul-poet transformat într-un măcelar de oameni

©FOTO: Gulliver/GettyImages

Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie l-a găsit vinovat, joi, pe fostul președinte al Republicii Srpska din timpul războiului din Bosnia, pentru 10 din cele 11 capete de acuzare formulate pentru genocid, crime împotriva umanității și crime de războoi. A fost găsit vinovat și pentru masacrul celor 8.000 de băieți și bărbați bosniaci musulmani la Srebrenița, în 1995, considerat un genocid, pentru crime împotriva umanității și crime de război: persecuții, exterminări, crime, strămutări, terorizare și alte crime pe care le-a suportat populației civilă din Bosnia-Herțegovina între 1992 și 1995.

E un verdict istoric, care vine la peste 20 de ani de la comiterea faptelor, după 497 de zile de audieri și după ce au fost ascultați 586 de martori.

În vârstă de 70 de ani, Karadzici este cel mai înalt responsabil judecat de TPI, după moartea, în 2006, a fostului președinte sârb Slobodan Miloșevici.

Îmbrăcat într-un costum de culoare închisă, la care a asortat o cravată albastră, Karadzici a ascultat atent lectura verdictului și a rămas impasibil în momentul pronunțării pedepsei. 

13 ani de fugă

Cândva cel mai căutat fugar de pe continentul european, Radovan Karadzici s-a sustras justiției 13 ani, timp în care s-a ascuns sub o falsă identitate și sub o altă înfățișare. 

Cei 13 ani pe care şi i-a petrecut în libertate, dar ascunzându-se au fost mult timp o piedică pentru aspiraţiile europene ale Serbiei.

De profesie psihiatru şi poet amator, cu origini modeste, Radovan Karadzici a devenit preşedinte al autoproclamatei republici a sârbilor bosniaci înainte ca forţele NATO să înceapă, în 1997, arestarea suspecţilor căutaţi de Tribunalul Internaţional pentru crime de război de la Haga.

Dintre cele şase republici care au alcătuit Federaţia Iugoslavă, Bosnia a trebuit să plătească cel mai mare preţ în materie de vieţi omeneşti pentru a-şi obţine independenţa, iar sârbii sub conducerea lui Karadzici sunt consideraţi vinovaţi pentru cea mai mare parte a celor 100.000 de decese.

Tribunalul de la Haga l-a pus sub acuzare pe Karadzici în iulie 1995 pentru că a autorizat deschiderea focului asupra unor civili neînarmaţi la Sarajevo şi pentru că a luat ostatici soldaţi din forţa ONU de menţinere a păcii. A fost din nou inculpat, patru luni mai târziu, pentru că a pus la cale uciderea a 8.000 de bărbaţi musulmani după ce forţele sârbe au preluat controlul asupra "zonei securizate" Srebreniţa, din estul Bosniei, deşi aceasta era protejată de Căştile albastre ale ONU.

Karadzici şi-a susţinut nevinovăţia şi a respins instanţa de la Haga, afirmând că este un "tribunal politic". Însă din 1997, când a pierdut puterea, a trebuit să se ascundă, iar cei care i-au fost loiali văd şi astăzi în el un salvator al sârbilor, un erou hăituit de puterile străine.

Psihiatrul depresiv

Karadzici s-a născut la 19 iunie 1945 într-un cătun de munte din Muntenegru şi a fost crescut în sărăcie de părinţii care dispreţuiau conducerea comunistă a fostului preşedinte iugoslav Josip Broz Tito. Tatăl său era un luptător naţionalist sârb care a fost rănit de partizanii lui Tito la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial şi apoi a fost închis.

Tânărul Karadzici s-a mutat în capitala bosniacă, Sarajevo, şi a devenit psihiatru specializat în nevroze şi depresie. La un moment dat, a devenit psihiatrul clubului de fotbal din Sarajevo.

În momentul arestării sale, Karadzici n-a opus rezistenţă şi forţele de securitate sârbe l-ar fi găsit pe psihiatru, ironie a sorţii, într-o stare de depresie.

A publicat poezie, a scris piese de teatru, muzică populară, în general s-a adaptat vieţii la oraş, dar niciodată nu a fost acceptat pe deplin de elita intelecturală şi de scriitorii proeminenţi.

Când Iugoslavia multietnică a început să dea semne de dezmembrare, la sfârşitul anilor '80, după moartea lui Tito, provocatorul Slobodan Miloşevici aţâţa pasiunea naţionalistă în rândul sârbilor, iar Karadzici îi cultiva pe academicienii şi scriitorii care vorbeau de crearea Serbiei Mari. Protejaţii lui Miloşevici l-au ales pe Karadzici să conducă noul Partid Democratic Sârb (SDS) din Bosnia. Trebuia să fie o soluţie de moment, dar s-a dovedit priceput şi a rămas la putere. În timp ce Iugoslavia continua să se dezmembreze, partidul lui Karadzici a ajutat la înarmarea sârbilor pe teritoriul Bosniei şi a înfiinţat regiuni autonome cu ajutorul poliţiei şi armatei iugoslave.

Visul naționalist, o tradiție de familie

Ca şi Slobodan Miloşevici, Karadzici vroia să promoveze alipirea la Serbia a teritoriilor populate de sârbi din Croaţia şi Bosnia unde sârbii reprezentau circa 44% din populaţie. Moştenind naţionalismul tatălui său, care luptase şi împotriva naziştilor, şi a comuniştilor, în ajunul izbucnirii războiului din 1992, Karadzici avertiza în privinţa planurilor Bosniei de a se declara stat suveran. Un asemenea gest va transforma ţara într-un iad şi poate „va condamna la dispariţie populaţia musulmană, pentru că musulmanii nu se pot apăra singuri, dacă va fi război”, spunea atunci Karadzici.

A venit războiul şi forţele sârbilor bosniaci sprijinite de Iugoslavia au pus stăpânire pe 70% din teritoriul Bosniei, alungându-i sau omorându-i pe musulmani din multe oraşe. Secondat de generalul Ratko Mladici, comandantul armatei, Karadzici a „curăţat” Bosnia de elementele non-sârbe. Peste un milion de persoane au fost nevoite să-şi părăsească satele, în timp ce alte 100.000 de persoane, potrivit unor estimări, au murit în război. Metodele regimului au dezgustat şi prin 1994 Karadzici a început să-şi piardă sprijinul tocmai acolo unde conta pe el.

Țap ispășitor

Miloşevici, care a murit la Haga în martie 2006, în timp ce era judecat pentru genocid, a pus la cale războiul din Bosnia folosindu-se de Karadzici. Cum indignarea comunităţii internaţionale creştea, fiind provocată de masacrele zilnice, Miloşevici s-a transformat în omul păcii şi l-a făcut pe Karadzici ţap ispăşitor. Miloşevici a semnat în decembrie 1995 acordul de pace de la Dayton, mediat de SUA, marginalizându-l pe Karadzici, care a denunţat documentul şi a sfidat cererile de a se da la o parte până când presiunea internaţională l-a forţat să demisioneze, în iulie 1996.

Din spatele scenei, a continuat să acţioneze pentru a sabota acordul. Dar când trupele NATO au început să aresteze suspecţi de crime de război, în 1997, Karadzici nu mai putea pretinde că este în siguranţă în public, fie şi cu gărzile lui înarmate până-n dinţi. A rămas popular, dar influenţa sa din timpul războiului a dispărut.

„Întotdeauna cu tine”

Se spune că ultimii ani şi i-ar fi petrecut în estul Bosniei, unde îşi au fieful sârbii radicali. Au circulat informaţii, niciodată confirmate, că s-ar fi deghizat în preot ortodox şi s-ar fi ascuns în mănăstiri izolate.

În vara anului 2000, a fost văzut la Belgrad. În mai 2005, soţia lui, trei fraţi şi două surori s-au adunat în Muntenegru la înmormântarea mamei lui, iar informaţiile relatate de tabloide cum că ar fi venit şi el, deghizat, au fost considerate exagerate.

Câteva raiduri ale misiunii NATO din Bosnia, SFOR, şi ulterior ale forţei de pace a Uniunii Europene, EUFOR, au vizat reţeaua care îl sprijinea pe Karadzici, dar de obicei au fost găsite puţine indicii. După raiduri, apăreau afişe cu Karadzici pe care scria cu majuscule: "Întotdeauna cu tine".

La 11 iunie 2004, într-o renunţare tardivă la atitudinea sa de negare şi sub presiune internaţională puternică, Guvernul de la Banja Luka a recunoscut că sârbii au masacrat mii de musulmani la Srebreniţa, la ordinul lui Karadzici.