Sari la conținut
News Alert

Din|interior | Refugiați în America lui Trump (I)

America înseamnă, de câteva veacuri, prin definiţie acasă pentru imigranţi. Războaiele din secolele 20 şi 21 au adus pe teritoriul american şi refugiaţi din toată lumea. Administraţia de la Casa Albă vrea să oprească acest flux de oameni care fug de conflicte şi vin în SUA să îşi poată lua viaţa de la capăt. O echipă Digi24 a fost peste ocean să vadă cum trăiesc refugiaţii în America lui Trump. Urmăriţi acum prima parte a unui reportaj special Din|interior.

Peste 50 de războaie și un număr greu de estimat de conflicte armate au avut și continuă să aibă loc din anul 1970 si până astăzi, în toată lumea. La numarul urias de victime se adaugă supraviețuitorii atacurilor militare, cei care nu mai pot trăi în locurile pe care le numeau „acasă”, cei care fug de distrugere si de moarte: refugiații. Ce faci atunci când ai fost suficient de norocos să nu-ți pierzi viața într-un război, dar ai avut ghinionul să rămâi fără nimic? O iei de la capăt în altă parte. Toate țările puternice din lume primesc refugiați pe teritoriul lor, şi fiecare încearcă să îi ajute după posibilități. Statele Unite ale Americii rămân însă pe primul loc în topul celor care primesc victime de război. Americanii au fost implicați în multe conflicte iar deciziile lor militare au afectat populațiile altor ţări în repetate cazuri. Chiar dacă își asumă responsabilitatea pentru greșeli, primirea refugiaților are mai puțin legătură cu vina. Până la urma, America este construită de imigranți și de refugiați, și fiecare american știe că la început, cineva din familia lui a venit să înceapă o viaţă nouă în țara tuturor posibilităților. Pentru cei mai mulți americani acest adevăr se confundă cu identitatea națională.

Anul 2017, luna ianuarie. America îl instalează în funcție pe cel de-al 45-lea președinte, Donald Trump.

Ordinul executiv prin care noul președinte interzicea cetățenilor musulmani din 7 țări din Orientul Mijlociu și Africa de nord să intre pe teritoriul SUA, a provocat revoltă în rândul americanilor. Toate aeroporturile mari s-au umplut brusc de oameni care protestau împotriva deciziei lui Donald Trump și susțineau cauza refugiaților. Primarii din orașele importante au ieșit public să anunțe că sunt gata să dea în judecată noua administrație. Avocații specializați pe emigrări si-au oferit voluntar serviciile pe aeroporturi și autoritățile locale i-au incurajat. Revolta a avut efect: musulmanii care au deja vize de SUA sunt primiți in tara, iar ordinul executiv a fost revizuit. Irak a fost scos de pe lista statelor care aveau interdicţie, refugiaţii din Siria însă sunt ţinuţi la distanţă.

Cum ajung totuși refugiații în America? Echipa Digi24 a fost în SUA să afle la fața locului cum funcționează, din interior, sistemul american. Washington este locul unde se fac politicile și se iau deciziile. Aşa că ne-am oprit întâi la sediul Comitetului SUA pentru refugiați și imigranți. L-am întâlnit pe Șerban Szekely-Popescu, un român căsătorit cu o unguroaică, care de 10 ani, este și cetățean american. În SUA, locul de origine al noilor cetăţeni americani nu mai este un subiect de dezbatere. Iar în organizațiile care se ocupă de refugiați și imigranți se comunică în toate limbile planetei. Şerban este director de operaţiuni de teren şi, încă de când a emigrat în America, a lucrat cu refugiaţii. Din momentul în care cei veniţi din toată lumea ajung pe teritoriul SUA, sunt preluaţi de agenţiile responsabile de relocarea lor.

Şerban Szekely-Popescu, director operaţiuni teren UNCRI: În momentul în care clienţii noştri viitori ajung în SUA, oferim servicii post venire, aşa le numim. Acestea includ un număr de opţiuni cum ar fi asistenţă pentru identificarea locuinţei, pentru copii, ca ei să poată să participe la cursuri, asistenţă publică, îi ajutăm să acceseze sistemul de asistenţă publică în SUA, oferim cursuri... te referi la asistenţă socială, asistenţă socială. 0254 Oferim de asemenea cursuri le numim „Engleza ca a doua limbă”, sunt cursuri de engleză pentru clienţii noştri, care pot avea un număr de tipuri de complexitate de la nivel foarte jos, de la începător până la avansaţi. În anumite cazuri oferim suport vocaţional. Dacă clienţii noştri urmează să ia o slujbă într-un hotel sau restaurant încercăm să ne concentrăm pe acea parte a vocabularului englez care îi va ajuta acolo. Acestea sunt serviciile iniţiale, sunt parte din programul „Documentare şi relocare”. Acest program are o durată de 90 de zile. După aceea de obicei oferim servicii de angajare. 0409 Ofertele de angajare provin din diverse surse, de la guvernul federal, de la guvernul local al statelor unde operăm.

Cât de simplu este însă să iei viaţa de la capăt? Cum reacţionează cei care au fost cândva medici sau profesori universitari în ţara lor de origine şi trebuie să îşi caute o slujbă care nu are nicio legătură cu pregătirea lor?

Şerban Szekely-Popescu, director operaţiuni teren UNCRI: Foarte mulţi dintre clienţii noştri în special cei care vin din Irak, au un nivel de engleză şi un nivel de calificare profesională mai ridicată. Şi în aceste condiţii, este destul de dificil pentru cineva care a predat la o universitate sau care a fost doctor în Bagdad să vină aici şi să i se spună în principiu trebuie să speli vasele. (...) Discuţiile noastre iniţiale cu clienţii noştri sunt de obicei de genul uite, trebuie să ne concetrăm acum pe următoarele 6 luni până la un an, în America toată lumea începe de undeva. Poţi să-ţi dezvolţi propria reţea, poţi să-ţi găseşti o altă carieră. Este o alegere foarte dificilă. De obicei, când ajungi în astfel de situaţii trebuie să ştii cum să discuţi cu oamenii, trebuie să ştii cum să-i abordezi. Dacă prima propoziţie este o să te trimit să speli vase, probabil că reacţia o să fie negativă. Dacă discuţia pe care o ai cu clientul respectiv este cu un plan în faţă, clientul simte că îşi controlează viaţa, la un moment dat. Este o decizie comună, dar în cele din urmă, cred că ăsta este mesajul nostru constant, responsabilitatea este individuală, noi te putem ajuta, însă în cele din urmă depinde de tine ce vrei să faci în viaţă.

New York este, pentru oricine a văzut măcar câteva filme americane, exemplul perfect despre ceea ce înseamnă diversitatea umană. Am lăsat citadela în urmă şi am ales o localitate din statul cu acelaşi nume, din apropierea graniţei cu Canada. Utica este oraşul refugiaţilor. Aici se vorbesc peste 40 de limbi străine iar oamenii se înţeleg fără nicio problemă.

Robert Palmieri, primar Utica: Cred că suntem fix ceea ce înseamnă de fapt America. Dacă ne uităm în urmă cu 100 de ani, găsim strămoşii care au venit aici din Germania, Polonia, italienii, irlandezii, toţi s-au stabilit aici şi s-au străduit să fie primiţi şi poate că era chiar mai greu pentru ei atunci. Dar de fapt munca lor a adus beneficii uriaşe acestui oraş. Cred că vă uitaţi acum la următoarea evoluţie a refugiaţilor şi emigranţilor care au venit aici, indiferent că sunt bosniacii sau birmanezii. Am văzut ce s-a întâmplat în trecut şi frica este faptul că nu există nicio frică. Suntem foarte deschişi şi primim pe toată lumea pentru că sunt doar beneficii pentru Utica, NY. Suntem ca un creuzet.

Refugiaţii au început să ajungă în Utica New York din anii 70, încă din timpul războiului din Vietnam. De atunci, în fiecare an, câte 200-300 de oameni din toată lumea îşi refac viaţa în noul oraş. Utica începe cu tine! Motto-ul pe care toţi cei de aici îl folosesc se aplică în realitate. Bikash şi soţia lui Kumari sunt refugiaţi din Buthan. Regatul, căruia i se mai spune "cel mai fericit loc de pe pământ", a adus multă suferinţă. Spre finalul anilor 1980 elita ţării a considerat că populaţia nepaleză, al cărei număr era în creştere, devenise o ameninţare demografică şi culturală pentru buthanezi. Aşa că au început epurările etnice. Numeroase familii au ajuns in taberele de refugiaţi din Nepal.

Bikash Ragmi, refugiat din Buthan, cetăţean american: Experienţa de refugiat a fost foarte mizerabilă. Oamenii mureau din cauza lipsei de mâncare, nu se punea problema de mâncare sănătoasă, casa era făcută din bambus şi foi de cort, iar dacă era vânt sau ploaie trebuia să prindem bine acoperişul casei altfel ar fi fost zburat.

Bikash a trăit alături de familia lui 18 ani de chin într-o tabără de refugiaţi. În ciuda suferintelor, refugiaţii păstrează mereu speranţa că într-o zi viaţa lor va deveni una normală şi demnă.

Reporter: Cum ai ajuns aici, în SUA?
Bikash Ragmi, refugiat din Buthan, cetăţean american: În jurul anului 2008, SUA, dar şi alte ţări precum Australia, Marea Britanie, Danemarca, dar şi alţii au venit cu un plan de relocare şi noi a trebuit să depunem cereri să mergem în alte ţări, ca să ne îmbunătăţim viaţa. Am avut opţiunea de a alege în ce ţară vrem să mergem şi noi am ales SUA, pentru că am auzit şi aveam şi rude care au ajuns aici în urmă cu 25-30 de ani, că SUA este tărâmul posibilităţilor. Dacă vrei să munceşti mult, ai mai multe posibilităţi.
Kumari Ragmi, refugiat din Buthan, cetăţean american: Am ajuns aici în 2009, era o zi de iarnă, ningea. Nu mai văzusem zăpadă şi era înfricosător pentru mine şi foarte frig. Am fost şocată, „Dumnezeule!”. Era ceva foarte diferit pentru mine. A fost mai greu pentru mine să mă adaptez, la început. Dar după ce am mers la şcoală şi am început să învăţ despre diferenţele culturale şi toate lucrurile acestea, acum sunt bine.

Accesul la educaţie este nu doar încurajat, ci şi gratuit pentru cei care ajung în SUA ca refugiaţi de război. Cursurile de engleză sunt obligatorii pentru toată lumea, chiar şi pentru cei care vorbesc bine limba. Soţii Ragmi au înţeles rapid cât de importantă este această şansă şi au profitat la maximum de ea.

Bikash Ragmi, refugiat din Buthan, cetăţean american: Când eram în ţara noastră, mureau mulţi oameni. Şi când vedeam acest lucru, dar nici eu, nici ea, nu puteam face nimic pentru că eram lipsiţi de identitate şi nu puteam merge la şcoala de medicină sau nu puteam obţine orice altă poziţie mai bună. Am venit aici, am mers la colegiu şi acum sunt asistent medical, lucrez într-o secţie de oncologie. Când eram în tabăra de refugiaţi, grija noastră principală era să mâncăm, nu dădeam nimic înapoi comunităţii. Ne-am gândit, de ce să nu facem ceva pentru comunitate, să returnăm ajutorul. Anul trecut în octombrie am făcut o recoltare publică de sânge. Acesta este doar unul dintre multele lucruri pe care le dăm înapoi comunităţii. Tot ceea ce am primit noi când am avut nevoie de ajutor, ajutăm la rândul nostru. Aşa răsplătim comunitatea.

Centrul pentru refugiaţi din Utica este chiar în inima oraşului. Aici lucrează asistenţii sociali care preiau zilnic cazurile clienţilor lor şi încearcă să îi ajute. Iar fiecare nou venit are problemele lui. Procedurile sunt aceleaşi pentru toţi. Însă cei care se adaptează mai greu sau au nevoie de ajutor pe termen mai lung sunt primiţi aici şi se lucrează cu ei până când viaţa lor prinde contur.

Reporter: Să spunem că sunt un refugiat, nu contează din ce ţară şi că ajung astăzi în Utica. Ce proces trebuie să urmez?
Shelley Callahan, director executiv Centrul pentru refugiaţi Mohak Valley: Te-am fi luat de la aeroport şi te-am fi condus la apartamentul sau casa pe care deja ţi-am găsit-o şi mobilat-o. După aceea am începe un program care poate dura între 30 şi 90 de zile. Ai primi un asistent social şi tot felul de servicii.
Reporter: Îmi puteţi da câteva exemple de acest tip de servicii?
Shelly Callahan, director executiv Centrul pentru refugiaţi Mohak Valley: Mulţi oameni vin aici şi nu vorbesc engleza. Ţi-ar fi repartizat un asistent social în funcţie de cultura şi limba ta. Personalul nostru vorbeşte aproximativ 35 de limbi străine. Apoi te ajutăm să îţi faci actele de identitate aici, să îţi primeşti cardul de asigurare socială, să îşi înscrii copiii la şcoală, să te duci la analize şi să îşi găsim un doctor. Mai facem ceea ce numim orientare culturală, adică te învăţăm cum să trăieşti în apartamentul tău. Anumiţi oameni vin din tabere de refugiaţi sau din junglă. De pildă îi învăţăm să folosească termostatul, cum să încuie uşa, cum să folosească aragazul. Apoi îi susţinem timp de 30-90 de zile, timp în care învaţă cum să trăiască aici.

O casă ca oricare alta de pe aceeaşi stradă din Utica. Suntem în faţa unui lăcaş de cult budhist, dar al unuia special. Într-o parte este zona de reculegere, în cealaltă locul unde o familie de refugiaţi din Myanmar (Burma) socializează cu vecinii americani. Şi ce alt numitor comun poate fi mai potrivit decât... mâncarea!?

Chris Sunderlin, profesor de engleză, iniţiator centrul pentru refugiaţi „Un nou început”: Chobani se regăseşte în multe dintre casele noastre. Este iaurt grecesc. Da, fabrica este la 40 de minute de locul în care suntem, iar patronul este un turc care s-a stabilit aici în anii 90. Şi ştie prea bine ce provocări au de înfruntat oamenii când îşi schimbă ţara. A fost unul dintre cei care au susţinut cauza refugiaţilor şi îi angajează. Aşa că suntem bucuroşi când mâncăm Chobani, în mai multe feluri.

Localnicii au venit cu o soluţie în plus pentru a-şi ajuta vecinii să adopte mai uşor stilul de viaţă american. Chris este profesor de engleză la una dintre şcolile unde învaţă refugiaţii care ajung în Utica. Interacţiunea zilnică cu ei, l-a făcut pe tânărul pedagog să înţeleagă în profunzime cât de greu le este acestora să se transforme în doar 90 de zile în americani. I-a venit o idee şi a pus-o în practică.

Chris Sunderlin: Le-am predat adulţilor timp de şapte ani şi am remarcat tot felul de goluri în serviciile de care oamenii aveau nevoie. Şi când această clădire a rămas goală, eu locuiesc vis-a-vis şi i-am abordat pe proprietari cu propunerea să folosim această clădire pe post de centru comunitar. Populaţia din SUA este în scădere şi nu este un lucru bun pentru economie. Aşa că, dacă „importăm” oameni, acest fapt ajută economia să crească.Noi suntem pe ceea ce se numeşte „Centura de rugină”, adică o colecţie de oraşe de-a lungul unui coridor de-a lungul căruia s-au mutat fabricile şi oraşele, populaţia şi economia sunt în declin. Asta lasă în urmă cartiere cu case abandonate. Deci influxul de refugiaţi a fost de mare ajutor.

La centrul „Un nou început” creat de comunitatea locală se organizează în fiecare zi alte activităţi, la care toată lumea este binevenită să participe. Totul se întâmplă pe bază de voluntariat. Americanii care susţin centrul vin pe rând să îşi petreacă timpul cu refugiaţii. Oamenii discută despre problemele lor, ţin dezbateri pe diferite teme sau pun la cale evenimente culturale şi culinare.

Kathryn Stam, profesor antropologie, voluntar pentru refugiaţi: Este o comunitate cu adevărat tolerantă. Cred că oamenii au depăşit cumva ideea că refugiaţii sunt o ameninţare pentru că de-a lungul timpului nu s-a întâmplat nimic. Avem musulmani care vin din Somalia, grupul are cam 300 de oameni şi nu au fost deloc probleme legate de ameninţări sau instabilitate politică. Îşi văd de treaba lor, se străduie să meargă mai departe şi este o provocare pentru că au fost cazaţi în zonele cele mai dure din oraş, au primit casele pe care nimeni altcineva nu le dorea, ca să fiu complet sinceră. Dar chiar şi aşa, şi-au făcut o viaţă aici şi chiar şi oamenii care au avut reţineri la început pot să vadă că nu se întâmplă mare lucru aici, nu este nimic de văzut.

Membru al trupei de dans Toxic: Am venit aici în 2007 şi era greu, dificil pentru mine pentru că nu vorbeam engleza. Singurele cuvinte pe care le ştiam erau „Nu” şi „Da”. Mi-a luat cam trei ani să învăţ engleza şi după aceea am început să am prieteni englezi pentru că deja vorbeam limba.
Reporter: Vrei să spui prieteni americani?
Membru al Trupei de dans Toxic: Da, da, americani.
Membru al trupei de dans: Am venit aici când aveam cam 6 ani, deci am venit în 2006 şi nu ştiam să vorbesc engleză. La început vorbeam cam aşa: blablabla bla, cam aşa vorbeam. Cam după doi ani am început să înţeleg şi am fost în stare să comunic şi aşa mai departe.
Reporter: Şi ce planuri ai pentru viitorul tău aici în SUA?
Membru al trupei de dans: Nu ştiu, poate voi intra în armată, dar voi explora mai multe opţiuni.

Dacă cei tineri se distrează şi depăşesc mai rapid perioada grea prin care au trecut ca refugiaţi, pentru adulţi este mai dificil. Într-o altă sală din centrul comunitar s-a adunat un grup de femei din Darfur, Sudan. Toate provin din familii care au trecut prin experienţa genocidului din anul 2003. Poveştile lor, deşi diferite, au în comun aceleaşi orori. Ca să scape cu viaţă din război au fugit cu cum au putut în ţari vecine, Chad sau Egipt. Unele dintre ele încă mai au copii rămaşi acolo. Femeile sudaneze se folosesc de aceste întâlniri ca să se încurajeze reciproc şi să se asigure că, într-un final, totul va reveni la normal şi pentru ele.

Rashel Mohammad, refugiat Darfur: În 2012 m-am mutat aici.
Reporter: Şi cum este viaţa pentru tine aici în America?
Rashel Mohammad: Ei chiar fac foarte multe. Nu fac diferenţe între americani şi refugiaţi şi asta este ceva bun, îmi place foarte mult. Şi aici este un loc sigur pentru mine. Dacă ramâneam în Darfur poate eram deja moartă, aş fi fost ucisă sau mi s-ar fi întâmplat ceva rău. Iar acum sunt în siguranţă şi ăsta este un lucru bun.
Hula Adam, refugiat Darfur: Mă cheamă Hula Adam, sunt din Sudan, Darfur. Sunt aici de 7 ani. Este un loc sigur, copiii mei pot merge la şcoală. Doi dintre ei, fiul şi fiica mea au absolvit deja liceul. Acum este foarte bine. Înainte sa vin din ţara mea nu ştiam cum să îmi scriu numele. Nu ştiam cum să scriu numele ţarii mele. Nu ştiam nimic. Am venit aici şi guvernul m-a ajutat, am de lucru, câştig bani şi îmi pot plăti chiria. Este bine. Înainte nu ştiam nimic.

Zeynah, refugiat Darfur: Eram prea mică când eram în Sudan şi nu ştiu mare lucru despre ţară. Dar am venit aici, unde sunt de aproape 8 ani şi pot spune că America este bună pentru şcoală, pentru educaţie şi pentru locuri de muncă atunci când ai nevoie. În ţara mea, aşa cum am auzit, nu este libertate pentru toţi. Este prea mult război. Aici este bine pentru femei, poate face fiecare ce vrea, să meargă la şcoală, să lucreze. În ţara mea nu este permis de guvern să faci tot ce vrei. M-am măritat foarte tânără şi am trei copii acum. Vreau să lucrez, însă sunt foarte ocupată să fiu mamă. Este foarte greu pentru mine.

Ordinul executiv dat de preşedintele Donald Trump, prin care interzice refugiaţilor din mai multe ţări musulmane să vină în SUA, are ca motivaţie eliminarea terorismului islamic. Aceeasi confuzie între termeni a fost făcută de foarte multe ori şi în Europa şi este acum temă de campanie electorală pentru partidele naţionaliste.

Reporter: Mai am o întrebare - ce le-aţi spune oamenilor care denumesc refugiaţii terorişti?
Mai mulți refugiați: Refugiaţii, terorişti? Nu ştim despre aşa ceva. Nu ne place aşa ceva, nu există aşa ceva. Sunt alţii care ne omoară pe noi, de aceea am venit aici. Noi nu stăm în ţara noastră pentru că nu ne lasă guvernul. Am locuit în tabere de refugiaţi, am văzut enorm de multe lucruri rele în viaţa noastră, de aceea am venit aici.

Bosniacii au cea mai mare comunitate de refugiaţi din Utica New York. Au venit aici în timpul războiului din fosta Iugoslavie şi sunt cei care practic, au dat o nouă faţă oraşului. Am descoperit din întâmplare familia Ruznic. Am intrat în magazinul lor şi de când am spus că suntem din România, am avut parte numai de zâmbete. Samir, fiul mai mare al familiei, este cel care conduce afacerile.

Samir Ruznic, refugiat din Bosnia, cetăţean american: Când am venit am încercat să ne găsim slujbe cu ajutorul celor de la centrul pentru refugiaţi. Am fost norocos, am găsit după doar 3 luni. Şi din aprilie 1997 până acum, nu m-am oprit din muncă.
Reporter: Vorbeai engleză atunci?
Samir Ruznic: Nu, deloc. Da, nu, mulţumesc, cam acestea erau cuvintele pe care le ştiam. Și câte ceva ce mai ştiam din filme, dar care nu pot fi reproduse. Ca să fiu sincer cu tine, când am venit aici, am venit fără să avem nicio idee despre acest loc, această cultură, despre nimic din SUA. Dar ne-au primit atât de frumos, ne-au ajutat atât de mult, ne-au ajutat cu şcoala gratuită să învăţăm engleză, ne-au trimis la licee gratuite şi aşa mai departe. Ne-au oferit posibilitatea să lucrăm, dacă vroiam să lucrăm imediat. Chiar este adevărat că America este ţara oportunităţilor, dacă vrei să lucrezi.

Şi a lucrat. I-a venit ideea să deschidă un magazin cu produse din toată Europa şi a avut succes. Samir a văzut ca „visul american” poate deveni realitate chiar și pentru cineva ca el. Ulterior a dezvoltat un mic restaurant şi a urmat o patiserie. În Bosnia, Samir era electrician şi a avut tot felul de slujbe, dar cel mai bine se pricepe la renovări.

Samir Ruznic, refugiat din Bosnia, cetăţean american: Am renovat acestă clădire care era într-o stare foarte proastă. Am reparat-o şi am cheltuit mulţi bani pentru asta. Acum plătim mai multe taxe şi oraşul adună bani mai mulţi de pe urma noastră. Pot spune ca 95% din populaţia bosniacă are propria casă, lucru care poate fi văzut în oraş, mai ales primăvara şi vara poţi recunoaşte casele bosniace. Sunt curate, frumoase, renovate, reparate, flori la intrare. Cam ca în Europa. Urmăm regulile lor, dar cultura noastră este cultura noastră.

Micul New York din apropierea graniţei cu Canada, Utica, dar şi alte oraşe pe care americanii le numesc „sanctuar”, vor avea în curând o problemă comună. Numărul refugiaţilor, adică al noilor membri care intră în comunităţi, va fi în scădere. Administraţia de la Casa Albă este hotărâtă să menţină restricţiile de intrare pe teritoriul SUA al refugiaţilor din 6 ţări musulmane. Decizia lui Donald Trump a fost contestată din primul moment, iar americanii care ştiu ce înseamnă ţara lor sunt hotărâţi să lupte pentru dreptul celor care vor să devină cetăţeni ai celei mai mari democraţii din lume.

Kathryn Stam, profesor antropologie, voluntar pentru refugiaţi: El nu este preşedintele meu. Răspândeşte ura, frica şi prietenii, colegii, familia mea, niciunul dintre ei nu acceptă aceste lucruri.

Bikash Ragmi, refugiat din Buthan, cetăţean american: Nu toţi oamenii sunt răi. Iar noi nu suntem emigranţi ilegali,am venit aici ca refugiaţi, legal, deci nu cred că nouă ar putea să ne facă ceva, dar ce aş vrea să spun este că dacă respecţi oamenii, vei primi respect.

Robert Palmieri, primar Utica NY: Cred că felul în care refugiaţii ajung aici nu se va schimba şi l-aş încuraja pe preşedintele nostru să vină la Utica NY să înţeleagă cum sunt integraţi în cultura noastră, în fibra oraşului. Suntem cetăţeni care respectăm legea. Întotdeauna.

Shelley Callahan, director executiv Centrul pentru refugiaţi Mohak Valley: Aştept să văd ce va face preşedintele Trump. Dar cred că noi toţi trebuie să aşteptăm să vedem ce se întâmplă şi mai cred că poveştile din locuri precum Utica şi alte locuri din toată ţara spun cu siguranţă o poveste foarte pozitivă despre ceea ce aduc cu ei refugiaţii.

V-am aratat cum trăiesc refugiații într-un oraş mic din America. Şi cum mii de oameni afectaţi de război pot prospera şi găsi pacea la mii de kilometri distanţă de casă. Săptămâna viitoare ajungem în statul american in care preşedintele Trump are cei mai mulţi susţinători: Texas. Vrem să vedem dacă într-adevăr sunt divizate Statele Unite ale Americii.

Săptămâna viitoare puteţi vedea partea a doua a reportajului realizat de echipa emisiunii Din|interior despre refugiaţii din SUA.