Sari la conținut

Marine Le Pen, moştenitoarea plecată să cucerească puterea

Şefa extremei dreapta franceze Marine Le Pen, plecată în campanie „în numele poporului”, după care a revenit la temele sale fundamentale cu privire la imigraţie şi lupta împotriva terorismului, visează o victorie istorică în alegerile prezidenţiale, la 15 ani după eşecul tatălui ei, scrie AFP, preluată de News.ro.

French Presidential Candidate Marine Le Pen Holds A Rally Meeting In Marseille

Foto: Gulver / GettyImages

Candidata Frontului Naţional (FN), în vârstă de 48 de ani, nu a reuşit pariul de a se clasa prima în turul întâi şi a fost devansată de reprezentantul centrului Emmanuel Macron, care este creditat ca fiind învingător.

Ea a fost mult timp prezentată în sondaje drept favorita primului tur, marcând puncte în baza nemulţumirii celor „invizibili”, care se confruntă cu şomajul şi care se tem că vor trece în calsa socială inferioară şi purtată de valul naţionalist din Europa.

În al doilea tur, politologii o dau drept învinsă pe 7 mai, din cauza unui număr insuficient de voturi.

Fiica cofondatorului FN în 1972, Jean-Marie Le Pen, şi-a lansat în februarie campania cu privire la „patritosm” şi „preferinţa naţională”, prezentându-se drept „canidata poporului” în faţa „dreptei banilor şi stângii banilor”.

Cota sa în sondaje a scăzut în ultimele zile. Cea care se prezintă drept o „femeie cu un caracter uneori abrupt” şi-a înăsprit tonul discursurilor şi a adăugat un „moratoriu asupra imigraţiei legale” angajamentelor pe care şi le-a asumat în campanie.

După atentatul de pe Champs-Elysées, la Paris, ea l-a îndemant pe un ton dur pe preşedintele François Hollande la un „ultim salt”, cerându-i un „răspuns securitar mai global” pentru Franţa.

Proiectul său: să termine cu euro, să taxeze produsele importate. Dar şi să scoată Franţa din acorduri de liberă circulaţie în Schengen sau să expulzeze străinii pe numele cărora există fişe de radicalizare.

„Eu primesc insultele adresate Franţei ca şi cum mi-ar fi adresate mie în mod direct”, spune ea în clipul ei electoral care mizează pe registrul intim.

În reuniuni publice, vorbele ei, sorbite de susţinători de toate vârstele şi din toate mediile sociale, sunt în mod tradiţional punctate de un slogan scandat din rărunchi: „Suntem acasă”. Un „strigăt de xenofobie”, acuză adversarii ei. „Un strigăt de dragoste” faţă de Franţa, le răspunde ea.

Mai multe dintre întâlnirile ei, în care adoptă bucuroasă o postură marţială şi ţinute asortate cu steagul naţional, au fost afectate de manifestaţii ale unor oponenţi, marcate de ciocniri cu poliţia.

Suspectată că a beneficiat de colaboratori cu angajări fictive la Parlamentul European (PE), ea a refuzat să răspundă unei convocări a judecătorilor, denunţând o „cabală politică”. Justiţia a cerut PE să-i ridice imunitatea.

De când a ajuns la conducerea FN, în 2011, în urma tatălui ei, faţă de care are o poziţie neclară, această luptătoare a îndepărtat cadrele cele mai marcante, activişti antisemiţi, nostalgici ai Algeriei franceze - eventuali ai colaborării cu Germania nazistă - sau catolici integrişti.

Această strategie a dat rezultate: partidul a crescut în mod constant odată cu fiecare nou scrutin.

Însă o declaraţie recentă prin care respinge responsabilitatea Franţei într-o razie urmată de arestări la Paris în timpul ocupaţiei naziste, recunoscută în mod oficial încă din 1995, a trezit imagini uitate, provocând furia Israelului.

În căutarea credibilităţii pe plan internaţional, ea a organizat mai multe deplasări care i-au permis câteva străluciri.

În ianuarie, ea s-a afişat în holul Trump Tower la New York, fără să se întâlnească cu preşedintele-ales. În Liban, în februarie, ea a refuzat să poarte vălul la întâlnirea cu muftiul republicii. La sfârşitul lui martie, s-a întâlnit cu Vladimir Putin la Moscova.

Fiica cea mai mică dintre cele trei fiice ale lui Le Pen, mamă a doi copii, de două ori divorţată, iar în prezent partenera unuia dintre vicepreşedinţii partidului, nu era sortită politicii. Sora sa, Marie-Caroline, urma, inţial, să preia falmura unui partid dominat timp de aproape 40 de ani de tatăl lor.

Însă viaţa politică tumultoasă a FN şi certurile în familie i-au deschis calea acestei avocate cu un temperament vulcanic.

În mai 2002, ea apărea pe platourile de televiziune în seara celui de-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale în care Jacques Chirac a obţinut o victorie detaşată în faţa lui Jean-Marie Le Pen şi se impunea ca moştenitoarea lui.