Sari la conținut

DIGIPEDIA. Regina Elisabeta a II-a, suverana uneia dintre cele mai fericite națiuni ale lumii

În 2012, Elisabeta a II-a a împlinit 60 de ani de domnie. La adăpostul Monarhiei, Marea Britanie a rămas una din cele mai stabile şi fericite naţiuni ale lumii. Se întâmplă şi în alte monarhii, cu foarte mulţi, excelenţi şi chiar gălăgioşi republicani. Dar nici ei, chiar dacă se cred sau chiar sunt mai deştepţi decât suveranii lor, nu iau în serios republica. Monarhia e un fel de poliţă de asigurare pe termen nelimitat, împotriva întâmplărilor istoriei, cea mai solvabila şi mai sigură.

Englezii ştiu cel mai bine asta. O echipa a ITN a urmărit-o pe Regina Mari Britanii şi a Irlandei de Nord, de-a lungul întregului an jubiliar, în 2012, atunci când se spune că Elisabeta a II-a a întâlnit 4 milioane de oameni în întreaga lume.

În 2013, ITN a pus cap la cap secvenţele cele mai interesante, într-un film documentar de 100 de minute.

Ideea a fost să vedem ce mai face Regina Angliei, senin suverană după 60 de ani de domnie, în timp ce noi ne dăm de ceasul morţii între alte două mandate prezidenţiale. Noi ne războim în aşteptarea preşedintelui salvator, britanicii sunt salvaţi de regina lor războinică.

La noi, preşedintele e pentru unii mumă, pentru alţii ciumă, la ei, Regina e mămică şi bunică bună pentru toată suflarea. Urmează dovada completă. Ne vom bucura, cu o tresărire firească de emoţie, să-l revedem alături de Regină, la ceremoniile jubiliare de la Londra, şi pe Majestatea sa, Regele Mihai I.

În democaţiile parlamentare în general, şi în cea românească cu deosebire, alegem de ani de zile din ce avem. Lucrăm cu materialul clientului. Oameni cuminţi sau nu, pricepuţi sau dimpotrivă, ajung preşedinţi şi, cel mai adesea, se transformă în reversul personajului generic care i-a precedat şi căruia îi datoreaza locul. Buna sau proasta lor dipoziţie, pasiunile sau lipsa lor, inteligenţa , cultura sau absenţa lor, caracterul sau lipsa lui, toate alcătuiesc personajul prezidenţial, practic necunoscut înainte de exercitarea mandatului.

Când ajungem să-l cunoaştem e prea târziu, şi în bine şi în rău.

Se adaugă felul nostru de-a fi, al românilor. Ne certăm des, suntem neîncrezători, nu respectăm contractele şi criteriile, suntem capricioşi, intempestivi, fermecători şi atunci când în politica de vârf, mai ales, e nevoie de temperanţa previzibilă, profesionalism cenuşiu, simţul neabătut şi plictisitor al răspunderii, caracterul impersonal al distribuirii favorurilor. Nu personajul colorat, ci personajul integru e recomandabil în fruntea statului.

Nu atât improvizatorul carismatic, cât înaltul funcţionar auster şi în cunoştinţă de cauză e omul potrivit la locul potrivit.

Deşi poate fi şi pe dos, adică frivolul surâzător să fie mai bun preşedinte decât vrednicul sobru. Democraţia reprezentativă e în stare de multe surprize proaste şi uneori chiar de reversul lor. Nu mă mai bazez pe ele.

În monarhii nu este aşa. Ai un rege sau o regină, care stau pe tron cât îi ţine Bunul Dumnezeu şi, rareori, chiar mai mult.

Pot fi providenţiali, precum Regele Carol 1, patrioţi şi jertfelnici, ca Regele Mihai I, strălucitori şi controversaţi - cazul lui Carol al II-lea.

Regii sau reginele stau însă deaspra şi indică naţiunii pe care o conduc, fără s-o guverneze, bula zidarului. Sunt elementul de continuitate într-o mare răvăşită a diversităţii politicienilor plebei, obişnuiţi, miniştri sau chiar prim-miniştrii.

Acesta a fost motivul pentru care şi elitele noastre politice au optat pentru monarhie cu domn străin, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Ce-a urmat, peste opt decenii de monarhie constituţională, a fost perioada de construcţie şi consolidare a celei mai bune Românii pe care am avut-o.