Sari la conținut

Marea Britanie. Ce s-a întâmplat cu moştenirea lui Winston Churchill

Cea mai mare personalitate britanică a secolului al XX-lea a fost, fără îndoială, Winston Churchill. Calitatea lui de adevărat lider era susţinută şi de capacitatea de a gândi lucrurile în profunzime, pe termen lung. Mai are politica zilelor noastre vizionari de acest calibru? Răspunsul la această întrebare l-am primim de la strănepotul fostului premier britanic, alături de directorul arhivelor Churchill şi mai ales, de la autorul cărţii „Moştenirea lui Churchill”, lordul Alan Watson.

Lordul Alan Watson ştie în detaliu viaţa fostului premier britanic şi este autorul cărţii „Moştenirea lui Churchill. Două discursuri care au schimbat lumea”, lansată de curând la Londra.

Balazs Barabas: Multe lucruri sunt cunoscute despre Winston Churchill, dar există un episod care este mai puţin cunoscut. După rezistenţa sa eroică în al doilea război mondial, nu a fost reales ca prim-ministru. Acest lucru înseamnă că britanicii i-au fost nerecunoscători?

Lord Alan Watson: Nu, nu cred. Elementul decisiv al acelor alegeri din 1945 era că forţele armate - evident, toată lumea putea vota - iar acelea erau voturi prin corespondenţă, a durat până să ajungă, şi au fost decisive. Churchill era într-un fel comandantul suprem, evident regele era oficial comandantul suprem, dar el conducea luptele. Eu cred că la acea dată Marea Britanie era epuizată de război, iar lui Churchill îi plăcea războiul. Era foarte dornic ca Marea Britanie să fie mai implicată în fazele finale ale războiului împotriva Japoniei. Şi cred că oamenii au simţit că e destul. Şi au răsuflat uşuraţi când bomba atomică a terminat războiul. Deci cred că era o stare de nemulţumire, dacă Churchill rămâne, vor urma noi şi noi implicări. Apoi, cred că era ceva şi la nivelul politic, despre care nu prea s-a vorbit. Churchill era complet împotriva independenţei Indiei, care s-a produs în 1947. Şi cred că în sfera politicii exista sentimentul că dacă Churchill va fi reales, atunci va lupta împotriva independenţei Indiei. Iar majoritatea britanicilor nu vroiau să lupte, preferau să se despartă de India. Dar el vedea independenţa Indiei ca începutul sfârşitului Imperiului Britanic şi nu accepta acest lucru. Aş mai adăuga un singur lucru: campania sa electorală a fost foarte slabă. Adică una foarte proastă. Nu s-a ocupat de ea. Şi a comis o greşeală gravă. A spus că Partidul Laburist vrea să înfiinţeze un Gestapo în Anglia. Iar oamenii ştiau că acest lucru era ridicol şi absurd. Şi asta a fost. A comis greşeli.

Balazs Barabas: Dar era foarte sincer. In 1940 a făcut acea declaraţie faimoasă, că „nu am altceva să vă dau decât sânge, muncă, sudoare şi lacrimi”. Deci putem spune că era un politician sincer, de care putem spune că nu prea găsim astăzi.

Lord Alan Watson: Cred că a fost cea mai mare personalitate britanică a secolului 20. Şi a fost un om deosebit. Dar cel mai mult îl admir pe de o parte pentru fermitatea sa din 1940 care s-a datorat faptului că nu avea altă alegere. El chiar nu îşi putea imagina altă alternativă faţă de negocierile cu Adolf Hitler. I se părea respingătoare ideea, iar instinctul său îi spunea că britanicii nu ar accepta niciodată acest lucru. Pentru că nu acceptau un acord cu Adolf Hitler. Lui Hitler i-ar fi plăcut o înţelegere cu Marea Britanie, dar nu ar fi obţinut-o niciodată cu Churchill. Şi aşa cum ştiţi, Churchill a declarat în faţa cabinetului: vom lupta, iar dacă pierdem, vom muri în propriul nostru sânge. Era foarte hotărât în asemenea chestiuni. Deci avea în el această fermitate. Dar era şi un om care avea foarte puţin simţ al pericolului. S-a călit în războiul din Africa de Sud şi Cuba în tinereţe. Dar cred că mai era ceva în Churchill, ceva ce nu avea în 1940 şi care îl avea în 1946: a pierdut alegerile, era foarte deprimat, îi spunea medicului său, Lord Moran: „era mai bine dacă muream”. Dar în clipa în care a văzut ce poate face în 1946, fermitatea şi entuziasmul său politic se reîntoarce. Şi admir enorm acest lucru.

Balazs Barabas: În 1946 rosteşte două discursuri foarte importante. De ce sunt acestea atât de importante pentru istorie?

Lord Alan Watson: Aşa cum bine aţi spus, au fost două discursuri. Primul la Fulton, Missouri, în SUA, în martie 1946, apoi la Zurich, în septembrie. Cele două discursuri au legătură unul cu celălalt. Churchill şi-a dat seama că Europa este în pericol. Armata americană se întorcea acasă în ritm rapid, ruşii rămâneau prezenţi cu forţe masive, 300 de divizii în Europa Centrală, iar Churchill şi-a dat seama că Stalin va fi nemulţumit de rezultatul celui de-al doilea război mondial. El vroia mai mult. Şi simţea că este vital ca americanii să fie angajaţi şi în protecţia Europei. Acesta era mesajul discursului de la Fulton. El spune: acesta este pericolul, pentru democraţie, pentru Vest, pentru toate valorile civilizaţiei occidentale. În felul său, Stalin este un pericol mai mare decât era Hitler, iar lecţia anilor dinaintea celui de-al doilea război mondial este că atunci, America a ales să nu se implice, să fie neutră. Trebuie să fii implicat şi trebuie să te implici acum. Deci era o urgenţă critică în spatele acestui discurs. Apoi 6 luni mai târziu el a înţeles că în regulă, pentru moment americanii au monopolul asupra bombei atomice, şi dacă nu vor avea de ales, vor apăra Europa. Dar nu vor investi în recontrucţia Europei. Şi dacă aşa va fi, europenii vor trebui să înţeleagă că vor trebui din nou să facă schimbările singuri. Trebuie să facă ceva, un lucru diferit. Iar acest lucru diferit era ca francezii să întindă mâna germanilor. Acest lucru părea în 1946 ceva absolut de neînchipuit. Când îşi ţine seria de discursuri şi spune: „o să vă surprind, trebuie să facem un fel de Statele Unite ale Europei”, şi trebuie să fie conduse de un fel de parteneriat între Franţa şi Germania, este ceva atât de şocant pentru opinia publică franceză, încât de Gaulle îşi iese complet din minţi. Cred că ce trebuie văzut referitor la aceste două discursuri este că ambele sunt marcate de dârzenie, curaj şi originalitate. Totodată ele apar pentru că Churchill este presat de evenimentele istoriei. Şi este absolut convins că dacă acest lucru nu se va întâmpla, dacă mesajul său nu va fi auzit, vorbim de 1946, atunci va fi dezastru. Şi asta îl propulsa. El a spus în discursul de la Fulton: „am încercat să spun asta înainte de al doilea război mondial, şi nimeni nu m-a ascultat”. Iar „nimeni” include şi Statele Unite. Nimeni nu a ascultat. „Acum, sper că o vor face.”

Balazs Barabas: Cum de Churchill era singurul care a văzut pericolul pe care îl însemna Stalin?

Lord Alan Watson: Nu era singurul. Erau şi mulţi alţii, majoritatea diplomaţi care vedeau problema, britanici şi americani, am mai scris despre asta. Dar cred că pentru Churchill momentul decisiv a fost 1944. Era momentul în care armata rusă a ajuns la râul Vistula şi s-au oprit. Iar Radio Moscova transmite polonezilor din Varşovia şi de dincolo de ea şi îi îndeamnă să se revolte împotriva naziştilor. Iar ei o fac. Dar Stalin nu face nicio mişcare. Iar Churchill este stupefiat. Transmite o telegramă lui Roosevelt, pe care credea că o vor semna împreună, pentru Stalin, în care îi spune: trebuie să acţionăm să-i salvăm pe polonezi, este absolut vital. Noi, forţele aeriene britanice şi cele americane, putem să-i aprovizionăm din aer. Asta le va permite polonezilor să reziste. Dar o putem face doar dacă ne pui la dispoziţie aeroporturile în zonele sub ocupaţie sovietică. Pentru că este prea departe, avioanele nu se vor putea întoarce în Anglia. Efectul a fost pe de o parte că Roosevelt a tărăgănat răspunsul, iar când o face, spune: nu cred că ar trebui să-l deranjăm pe „unchiul Joe” (n.r. Stalin) cu asta. Deci telegrama nu a fost trimisă. Şi cred că pentru Churchill acesta a fost momentul în care şi-a dat seama că Stalin va face orice în afară de riscul unui război mondial şi că Roosevelt era compromis şi nu va lua atitudine.

Balazs Barabas: În România există percepţia că Churchill practic a predat la Yalta, Europa de est lui Stalin. Dar, Roosevelt era cel puţin la fel de implicat în acest proces ca Churchill.

Lord Alan Watson: Eu cred că mult mai mult ca el. Pentru că acest proces nu a început la Yalta. Procesul a început la Teheran. Iar la Teheran Roosevelt a exprimat clar că prioritatea sa este să primească asigurări din partea sovieticilor pentru planurile americane de după război, mai ales în fondarea ONU. Iar acest lucru era cel mai important pentru Roosevelt. Să adăugăm că Roosevelt era foarte bolnav, deja la acea dată, a trăit o viaţă foarte intensă. Şi credea că acesta ar fi rezultatul benefic al războiului. Credea fără niciun dubiu în puterea sa de convingere şi în şarmul său, era foarte sigur că poate să-l convingă pe Stalin asupra viziunii sale, o viziune mai democratică. Churchill nu credea deloc în asta. Churchill s-a luptat la Yalta, este drept, nu s-a opus concesiilor. Este important să înţelegem de ce. Churchill credea, chiar şi în acel moment, la Yalta, că prioritatea era înfrângerea lui Hitler. Şi o împotrivire lui Stalin în acel moment ar fi dus la ruperea alianţei. Şi era exact ceea ce Hitler şi Goebbels doreau, ba chiar plănuiau. Iar Churchill a cedat prioritatea în această direcţie. La conferinţa de la Potsdam, atitutinea lui se schimbase. Şi a luptat din răsputeri la Potsdam pentru a redeschide subiectul. Era în ultimele zile în funcţia de prim-ministru. Mai era acolo câteva zile şi apoi se întorcea. Deci înţeleg resentimentele din Europa de est pentru ce s-a întâmplat, poate fi văzut cumva ca o trădare, şi era deosebit de dureros pentru Churchill. Marea Britanie a declarat război Germaniei naziste din cauza invaziei Poloniei. Acest a fost motivul. Dar ceea ce vroiau polonezii era singurul lucru pe care Churchill nu putea să le dea. Dar era şi prea târziu. Viteza mişcărilor ruse, atitudinea lui Stalin a impus ocupaţia Armatei Roşii în zonă şi totul era în zadar. Şi acolo unde era Armata Roşie, se instaura sistemul sovietic. Evident, nu asta a spus la Teheran, nu asta a promis la Yalta, dar asta a spus şi asta a crezut întotdeauna.

Balazs Barabas: Astăzi ni se par fireşti legăturile strânse între SUA şi Marea Britanie. Dar la data la care mergea la Fulton, Truman a petrecut 18 ore în tren cu Churchill. Deci în mod sigur au discutat despre acest discurs pentru care, dealtfel Churchill a primit o invitaţie semnată şi de Truman. Totuşi, după acest discurs pe care astăzi îl considerăm revoluţionar despre Cortina de Fier, Truman a respins orice idee că ar fi ştiut despre ce va fi, şi părea foarte speriat de cum va reacţiona Stalin.

Lord Alan Watson: Cred că era mult mai îngrijorat de cum va reacţiona familia Roosevelt în SUA. Familia Roosevelt era o dinastie extrem de puternică. Este drept, preşedintele Roosevelt murise, dar exprimase destul de clar că prioritatea sa era înfiinţarea ONU. Şi cred că Truman a înţeles imediat, când a văzut discursul, şi a văzut textul în tren, că va produce, cum a spus el, o forfotă uriaşă, iar familia Roosevelt va ataca cel mai dur discursul. Să ne reamintim că Truman nu a fost ales. El a fost numit din funcţia de vicepreşedinte după moartea lui F. D. Roosevelt. Nimeni nu auzise de Truman, nu a avut vreo poziţie cunoscută în SUA. Din punct de vedere electoral, era foarte slab. Dar dacă vreţi să ştiţi toate aspectele acelei călătorii, cercetările mele la Churchill College Cambridge dovedesc asta. Truman a trimis o telegramă lui Ernie Bevin, ministrul de externe britanic şi marele aliat al lui Churchill şi un puternic antibolşevist. El a luptat împotriva bolşevicilor ca lider sindical. Deci Churchill îi trimite o telegramă în care scrie: "în tren m-am dus la mimiograf (o maşină de copiat), am copiat discursul şi l-am dat lui Truman". Deci este destul de clar cum s-au întâmplat lucrurile.

Balazs Barabas: Aţi scris o carte cu multe detalii despre contextul istoric din 1946 şi despre situaţia dinaintea şi de după discursurilor de la Fulton şi Zurich. Mai există ceva nou de scris despre Churchill şi moştenirea sa şi tot ce a făcut, după sute de cărţi care au apărut de atunci?

Lord Alan Watson: Aşa credeam şi eu. Când am căutat pe Google cuvântul „moştenire”, să văd dacă a mai scris cineva despre moştenirea lui Churchill, nu am găsit niciun rezultat. Iar impresia mea era că moştenirea lui Churchill a fost interpretată greşit. Accentul era evident pe eroismul din 1940, apoi şi-a pierdut puterea în coaliţie, apoi el personal în 1945, nici nu era un lider bun de opoziţie, apoi s-a întors în Downing Street la începutul anilor 1950 dar era deja în vârstă şi îşi pierduse eficienţa. Deci într-un fel a povestea unui declin. Ceea ce sper că va stabili cartea mea, este că există o imagine falsă, şi anume că 1946 a fost un vârf extraordinar al carierei lui Churchill şi dacă nu înţelegem situaţia şi importanţa ei, atunci imaginea noastră despre Winston Churchill va fi una deformată. Deci cred că lucrarea mea aduce noutăţi. Este o carte optimistă. Dar şi o carte serioasă pentru că ceea ce Churchill s-a luptat că creeze, drumurile spre o nouă arhitectură occidentală, în 1946, sunt acum în pericol. Ideea Europei unite, din cauza Brexit şi toate acestea, dar şi angajamentul SUA pe lângă NATO. Iar dacă separăm aceste două lucruri, care sunt cele două rezultate ale eforturilor începute de Churchill în 1946, NATO şi UE, atunci rămânem fără o architectură a lumii occidentale. Şi nu există nimic cu care le-am putea înlocui. Nu spun că e un argument ca să nu schimbăm nimic, arhitectura trebuie reînnoită, cumva diferit, evident, dar fără arhitectură, clădirea se prăbuşeşte.

Balazs Barabas: Putem spune că astăzi britanicii au trădat moştenirea lui Churchill?

Lord Alan Watson: Nu cred că britanicii s-au gândit în termenii aceştia despre Brexit. După părerea mea Brexit a fost o prostie, nu trebuia să se întâmple, nu era nevoie de el, şi cred că e un semn de impertinenţă şi slăbiciune din partea guvernului să facă o chestiune atât de complexă şi foarte dificilă, ca Uniunea Europeană şi să o pună în faţa alegătorilor printr-un simplu referendum spunând: vreţi să ieşiţi sau să rămâneţi? Adică, cum ar putea oamenii să judece asta? După cum văd eu, o parte a britanicilor au judecat greşit. Dar nu-mi place că oamenii spun acum: ce să facem, Marea Britanie a decis să iasă. Ei bine, 48% au votat să rămână. Iar printre cei 48% era Londra, cu o mare majoritate „pentru”, unde se concentrează cea mai mare parte a economiei britanice, ba chiar aş spune că a societăţii britanice, apoi Scoţia, foarte importantă pentru viitorul ţării, şi Irlanda de Nord! Acestea nu sunt tot Marea Britanie?

Balazs Barabas: Vedem, să spunem, evoluţii în zilele noastre, care seamănă foarte mult cu cele de după al doilea război mondial. Vedem expansiunea Rusiei, vedem unitatea Europei în pericol, cum spuneaţi, deci multe semne care arată că istoria se repetă, repetăm greşeli pe care le-am făcut acum 70 de ani. Chiar aşa este?

Lord Alan Watson: Se poate întâmpla foarte uşor. Să le luăm pe rând. Dacă Donald Trump câştigă alegerile, şi are şanse, a exprimat clar că articolul 5 din tratatul NATO, care obligă Americă să apere orice membru atacat, şi obligă toţi membri la acest lucru, nu este valabil. Fiecare caz va trebuie discutat în parte.

Balazs Barabas: Dar nu depinde doar de Trump singur, sau de următorul preşedinte al Americii, să schimbe statutul SUA în NATO.

Lord Alan Watson: Nu, nu este, dar amintiţi-vă că Fulton a acceptat că realităţile lumii postbelice şi cred că sunt încă realităţi, e că nu există putere militară în Occident care ar egala pe cea a SUA. Iar dacă SUA nu este angajată pe lângă apărarea necondiţionată, aşa cum o stipulează NATO, atunci cred că va fi o mare tentaţie pentru Putin să exploateze slăbiciunea. Şi aşa cum a spus-o şi Churchill destul de clar, ruşii respectă puterea şi dispreţuiesc slăbiciunea. Şi asta e şi atitudinea lui Putin. Deci cred că acesta este primul aspect. Al doilea este că decizia despre Brexit, oricum s-ar finaliza pe viitor, va fi o tentaţie pentru multe partide politice din Europa şi lideri politici din Europa să testeze dacă se pot reîntoarce la naţionalism şi protecţionism. Şi cred că veţi vedea asta în Franţa, în Germania, şi în toată Europa, Centrală şi de Vest. Iar acesta este începutul cancerului. Aşa începe distrugerea sistemului. Şi regret din suflet, chiar dacă nu este o trădarea conştientă, dar o pierdere a raţiunii, că britanicii au căzut în capcana acestui vot. A fost o prostie, acest referendum nu ar fi trebuit convocat.

Balazs Barabas: În 1944 România s-a întors împotriva Germaniei, de partea căreia lupta până atunci. Cât de mult credeţi că a contribuit acest lucru la terminarea războiului?

Lord Alan Watson: Cred că a fost un pas important, pe de o parte din cauza petrolului din România, şi a altor factori, care contau. Este regretabil că România s-a găsit de partea puterilor Axei în perioada de început a conflictului. Şi consider la fel regretabil că o ţară ca Turcia s-a ţinut departe de război, ar fi trebuit să participe. Iar Churchill era de aceeaşi părere. Dar asta este. Chiar şi SUA au ezitat până în 1941 şi au făcut-o doar pentru că au fost atacate de japonezi la Pearl Harbor. Cine ştie, dacă japonezii nu erau atât de nesăbuiţi, poate că SUA n-ar fi intrat în război. Cine ştie. Cred că România a trecut prin vremuri foarte grele după război. Iar dictatura pe care aţi suportat-o a fost una din cele mai odioase din sistemul comunist. Cred că a fost groaznic că lucrurile acestea s-au întâmplat, şi că au fost generaţii pierdute în acest timp, nu doar în România, dar şi în Albania şi multe alte ţări. Întrebarea acum este, dacă nu poţi întoarce timpul, atunci cum poţi merge înainte, şi să accelerezi acest lucru? Cred că este vital pentru Uniunea Europeană să fie şi mai unită cu Europa centrală şi de est. Cred că ar fi o greşeală şi a fost o greşeală discuţia despre Ucraina ca parte a Uniunii Europene, cu atât mai puţin NATO, şi nu ştiu de ce s-a pus în discuţie acest lucru. Când Kohl a negociat cu Gorbaciov, Gorbaciov l-a întrebat în mod clar: „Puteţi să-mi garantaţi că NATO şi UE nu vor ajunge la graniţa cu Rusia?” Puteţi verifica stenogramele. Kohl i-a răspuns: „Da, vă pot garanta acest lucru”. Dar Occidentul nu a respectat această garanţie, ceea ce a fost prostesc. Şi cred că Occidentul a interpretat greşit dezinegrarea Uniunii Sovietice şi nu şi-a dat seama că va exista întotdeauna un Vladimir Putin care aşteaptă în umbră. Vă spun o poveste: am fost la Moscova în perioada când era complet haotic acolo. Rubla s-a prăbuşit, şi multe altele. Iar Elţîn era... Elţîn. iar unul din bărbaţii cu care stăteam de vorbă m-a dus la o fereastră la Kremlin şi mi-a spus: uită-te pe geam. Acum, Kremlin nu controlează mai multe de 300 de kilometri în oricare direcţie. Am pierdut Uniunea Sovietică. Şi evident Occidentul a văzut acest lucru şi au crezut că e sfărşitul istoriei şi pot să facă ce vor. Mare greşeală.

Citiți și: A cedat Churchill în faţa URSS? Răspunsul strănepotului fostului premier britanic