Sari la conținut

Topul schimbărilor majore după Brexit

Victoria taberei „Leave” la referendumul privind apertenenţa Marii Britanii la UE a fost un şoc. Iar şocul a dezlănţuit cele mai sumbre scenarii cu privire la soarta Europei. Temerea principală: declanşarea unei reacţii în lanţ care, prin victorii în serie ale populiştilor de pe continent, să împingă Europa spre catastrofă. Cât de mare a fost panica în raport cu ceea ce a urmat în realitate, în intervalul scurs între referendumul din iunie 2016 şi aprilie 2017, când invocarea articolului 50 a devenit realitate deja de o lună? Sâmbătă are loc reuniunea specială a Consiliului European, dedicată găsirii unui mandat general de negociere UE-Marea Britanie. 

brexit

Foto: Gulliver/GettyImages

„Uniunea Europeană a devenit o închisoare. (...) Chemările la organizarea de referendumuri răsună de-a lungul Continentului. Eu însumi i-am sugerat domnului Hollande ca o asemenea consultare publică să aibă loc şi în Franţa”. Pentru Marine Le Pen, 23 iunie 2016, când britanicii au votat majoritar în favoarea părărisirii Uniunii Europene, a fost o zi excelentă, iar viitorul părea se anunţa chiar mai bun. 

Geert Wilders, aliatul olandez al lui Le Pen în lupta contra UE, SUA şi democraţiei liberale în general, afişa o atitudine similară: extaz şi nerăbdare de a trece la fapte şi a aplica noi lovituri proiectului comunitar: „Cât mai repede posibil, olandezii trebuie să aibă ocazia să se pronunțe în privința statutului de membru al Uniunii Europene”, iată prima reacţie a lui Wilders. 

Efervescenţă a fost şi la Moscova, dar experimentaţii lideri politici de acolo au bruiat zgomotul produs de deschiderea şampaniilor prin adoptarea unui ton ceva mai ponderat. Au modelat forma, dar au păstrat esenţa: „Sperăm că odată cu noile realități, se va înțelege că e nevoie de relații bune cu țara noastră”, afirma Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al lui Vladimir Putin, în ceea ce a rămas consemnat drept prima poziţie oficială a Kremlinului

Pornind de la principalele temeri

Adevărul este că votul dat pentru ieşirea Marii Britanii din UE a încărcat cu optimism autentic forţele politice europene favorabile destrămării proiectului comunitar. În aceeaşi măsură, a produs un şoc veritabil la nivelul elitelor occidentale şi al cetăţenilor conştienţi de faptul că, în ciuda imperfecţiunilor sale, Uniunea a fost concomitent un medicament şi un vaccin pentru Europa post-belică.

A vindecat numeroase răni deschise, a prevenit apariţia unor boli grave, a limitat efectul şi contagiunea celor pentru care continentul nu găsise încă leac.

El însuşi o alegere extremă, Brexitul a polarizat analişti şi aşteptări. A împărţit viitorul în alb şi negru şi, trebuie subliniat, în primele săptămâni care au urmat acelui vot totul bătea mai mult spre negru.

Realitatea, în schimb, e o construcţie dominată de nuanţe, motiv tocmai bun să ne întrebăm azi, la 10 luni de la acel moment de cotitură, cum a evoluat între timp lumea şi ce s-a ales de temerile majore asociate Brexitului?

Temeri care acopereau un spectru larg, de la pericolul deloc de neglijat al unor reacţii în lanţ (de tipul Nexit, Frexit, etc.), la recrudescenţa mişcărilor populiste şi radicale (de stânga, de dreapta, anarhiste, etc.), întărirea pe acest fond a Rusiei (deja extrem de agresivă), până la punerea sub semnul întrebării a relaţiilor intra-NATO şi, în general, a legăturii europenilor cu SUA.

După votul favorabil Brexit, nu era nici greu şi nici neîntemeiat să iei în seamă scenariile de coşmar.

Însă cu atât mai puţin pot fi omise faptele, iar în cele ce urmează le vom trece în revistă, pentru că că, în număr tot mai mare, faptele au indicat o tendinţă menită să atenueze spaimele şi să reducă şocul.

Primele sondaje revelatoare

Primele semnale interesante au apărut în primele 10-14 zile care au urmat votului pentru ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Măsurătorile sociologice făcute „la cald” indicau că, în ciuda succesului la urne al taberei Brexit şi a vitaminelor primite astfel de populiştii şi extremiştii de pe continent, contagiunea care ar fi putut săpa astfel în temelia proiectului european nu se profila totuşi pe măsura celei scontate.

Mai jos, fotografia momentului, aşa cum o consemnasem chiar la vremea respectivă, disponibilă şi AICI.

DANEMARCA

*69 vs 59,8, apoi 40,7 vs 32, în fine 22,4 vs 18,2– nu, nu sunt scoruri extraterestre înregistrate la EURO 2016, ci trei seturi de cifre foarte interesante în contextul dinamicii europene post-Brexit.

Astfel, potrivit unui prim sondaj de opinie realizat în Danemarca după referendumul din Marea Britanie, suportul oamenilor din această ţară pentru Uniunea Europeană a crescut cu nouă puncte procentuale, de la 59,8% înainte de Brexit, la 69 după. Mai exact, e vorba de cei care doresc ca Danemarca să rămână membru al UE.

În schimb, numărul celor care mai doresc ieşirea din Uniune s-a redus de la 22,4% la 18,2%.

O tendinţă similară se observă, conform aceleiaşi cercetări, şi în ceea ce priveşte deschiderea danezilor pentru organizarea unui referendum ca în UK: cota a scăzut de la 40,7%, înainte de Brexit, la 32% după.

FINLANDA

*Sprijinul populaţiei pentru Uniunea Europeană a crescut de la 56% (în sondajele anterioare datei de 23 iunie) la 68% (în primele cercetări de după aflarea rezultatelor votului).

SUEDIA

*Acelaşi subiect, aceeaşi tendinţă. Doar cifrele diferă: creştere de la 49%, înainte de Brexit, la 52 de procente după referendumul britanic.

Sigur, după cum şi subliniasem mai sus, măsurătorile avea handicapul de a surprinde respectivele tendinţe „la cald”. Pentru o acurateţe rezonabilă, analizele pe marginea efectelor post-Brexit nu pot fi separate de necesitatea unei validări temporale.

Podemos, refuzat de spanioli

Deşi asemenea semnale erau încurajatoare, nu puteau fi încă trase concluzii cu spectru mai larg. Zilele şi săptămânile de după votul pro-Brexit configurau o perioadă în care cel mult puteau fi emise teorii şi anticipate trenduri, pornind de la câteva premise de bun simţ.

Precum cea pe care o redau în continuare, citând dintr-un alt text scris la acel moment: „Văzând rezultatele aventurii din Anglia, mulţi, tot mai mulţi europeni s-ar putea speria de ceea ce pot face propriii lor excentrici. Iar ceea ce am văzut în Spania ar putea fi un semnal discret în acest sens”. 

Ei, dar ce se întâmplase în Spania?

Duminică 26 iunie 2016, la numai trei zile, aşadar de la referendumul britanic, are loc scrutinul parlamentar din Spania. Unde, în ciuda unui context, cel puţin teoretic, mai favorabil ca oricând şi mai confortabil ca niciodată pentru mişcări precum Podemos, acest partid ratează fereastra deschisă de Brexit. Formaţiunea lui Pablo Iglesias termină alegerile pe locul trei, eşuând în a-i surclasa pe socialişti şi – important de reţinut – pierzând totodată un milion de voturi comparativ cu alegerile anterioare.

Spaniolii, aşadar, îşi refuzaseră la urne luxul de a se alinia unor tendinţe potenţial catastrofale, care prin proaspăta victorie a taberei „Leave” păruseră să capete o consistenţă fără precedent.

Wilders, respins de olandezi. De două ori în nouă luni

La două zile după alegerile din Spania şi cinci de la victoria fanilor Brexit, extremiştii olandezi fac un prim duş rece.

Marţi 28 iunie 2016, în Parlamentul de la Haga, moţiunea privind iniţierea unui referendum după modelul celui britanic, pică la vot. Depus de partidul lui Geert Wilders, proiectul a fost respins cu o majoritate neechivocă: din 150, doar 14 parlamentari au votat pentru pentru.

Celălalt duş rece vine miercuri 15 martie 2017, când formaţiunea lui Wilders pierde alegerile legislative. Obţine un scor mai bun ca la precedentul scrutin, dar total insuficient.

Pe acest fond, premierul Mark Rutte, marele câştigător, rezumă elocvent întreaga situaţie: „Sunt foarte fericit că am putut să contracarăm tipul greşit de populism înainte de alegerile din Franţa şi Germania”.

Semnalul din iarnă dat de Viena

În logica electorală relevantă pentru parcursul post-Brexit al Uniunii Europene, trebuie neapărat menţionat scrutinul prezidenţial austriac, valoarea de semnal a acestuia fiind indubitabilă. Intercalate între cele două momente de referinţă consumate în Olanda şi amintite mai sus, alegerile din Austria, marcate de victoria clară a candidatului favorabil UE.

E drept, experienţa austriacă nu fusese deloc uşoară. Victoria lui Alexander Van der Bellen venea abia după un al treilea tur, decis de Curtea Constituțională după un tur doi extrem de strâns. 

Efectul „Le Pen”, umbrit de momentul „Macron”

Când a vorbit despre semnificaţia victoriei sale în alegerile din martie, premierul olandez Mark Rutte nu a făcut întâmplător trimitere la prezidenţialele din Franţa (iată, în curs) şi legislativele din Germania (din toamnă).

De la bun început, anul 2017 şi cei care îi vor urma au fost disecaţi de analişti prin prisma celor trei momente-jalon: alegerile olandeze, franceze şi germane.

S-a trecut de un prim hop (Olanda), parţial şi de al doilea, dacă avem în vedere deznodământul primului tur din Franţa. Deşi s-a calificat în runda finală, Marine Le Pen a făcut-o de pe locul doi. Şi nu în urma oricui, ci chiar a candidatului care s-a distanţat de toţi ceilalţi prin cea mai atitudinea cea mai favorabilă proiectului european şi relaţiilor euro-atlantice. Pe deasupra, Emmanuel Macron este singurul candidat care a criticat Rusia, nu l-a lăudat pe Vladimir Putin, nu a aplaudat anexarea Crimeii şi a cerut Moscovei să îşi asume responsabilităţile pentru implicarea în războiul din Siria.

Lupta dintre Macron şi Le Pen pentru Élysée nu a fost încă tranşată şi, chiar dacă în opinia unora lidera extremei-drepte ar fi luat un start mai bun după primul tur, şansele de a deveni şeful statului sunt la acest moment extrem de reduse. Există un oarecare consens asupra faptului că posibilităţile de creştere ale lui Le Pen sunt aproape de epuizate (mulţi susţin că au fost deja epuizate, că a atins plafonul). 

Germania. Turbulenţele din AfD şi confruntarea Merkel-Schulz

Însă dincolo de unele premiere ce ţin de politica internă franceză, dar şi de eventualele elemente de spectacol care au marcat prezidenţialele de la Paris, semnificativ este faptul că poza finală a primului tur permite abordarea alegerilor din Germania într-o cheie ceva mai optimistă.

La vârful AfD, formaţiune extremistă care la legislativele din 24 septembrie are totuşi şanse de a accede în Bundestag, s-au dat luni de zile lupte care au culminat cu o primă reaşezare: Frauke Petry (mai înclinată spre posibile alianţe cu alte formaţiuni) nu va conduce campania pentru alegeri, această misiune revenindu-i unui tandem - Alexander Gauland şi Alice Weidel – chiar mai radical decât Petry (da, există nuanţe şi în asemenea cazuri). De altfel, Petry a avertizat că, prin totala inflexibilitate manifestată, noua garnitură va asigura AfD opoziţie eternă. Iar în presa germană au început să apară comentariile care susţin că prin îndepărtarea lui Frauke Petry viitorul parlamentar al AfD este nesigur.

Pe de altă parte, spectrul alegerilor din Germania rămâne dominat de cele două mari figuri ale scenei: cancelarul în exerciţiu, Angela Merkel, şi fostul preşedinte al Parlamentului European, Martin Schulz. Cu alte cuvinte, bătălia pentru votul popular şi poziţia de cancelar înclină a se da între doi piloni ai proiectului european şi democraţiei liberale.

Dincolo de ideologie, Merkel şi Schulz prezintă toate garanţiile că deriva poate fi ţinută la distanţă. Iar poziţiile oficiale pe care le-au deţinut, ori le deţin validează această ipoteză de lucru. Şi Angela Merkel, şi Martin Schulz au în palmares iniţiative relevante şi reprezintă poli de putere ce nu se află în contradicţie cu ideea continuităţii (e drept, de văzut în ce formă) şi stabilităţii UE.

În 3 septembrie, cei doi se vor întâlni în singurul lor duel televizat.

Anticipatele din Marea Britanie şi ghicitoarea lor

Până atunci, însă, scena internaţională va asista la scrutinul-surpriză al lui 2017: alegerile anticipate din Marea Britanie.

La un an fără 15 zile de la referendumul în care britanicii erau chemaţi la urne să aleagă pro sau contra Brexit, aceştia se văd chemaţi din nou la secţiile de votare. De data aceasta, de către Theresa May, premierul care a preluat „greaua moştenire” lăsată de jocul cu focul al predecesorului său, David Cameron.

Căci Theresa May administrează acum partea practică a Brexitului. Despre care, într-o analiză recentă, The Times observa sec: „Devine tot mai clar că marile probleme ale Brexitului abia urmează”.

Context în care, merită semnalate două lucruri, referitor la aceste alegeri anticipate care nu prea fuseseră anticipate.

Primul – faptul că, politic, vin într-un moment propice pentru conservatorii premierului May, şansele de a câştiga acest scrutin fiind ridicate.

Al doilea – în organizarea acestor anticipate se poate ghici şi nevoia unei relegitimări a premierului în exerciţiu, înaintea unui drum extrem de dificil, care se anunţă sinuos şi de-a lungul căruia cetăţenii britanici, mai ales cei care au votat în favoarea Brexit, vor afla că nu există minuni, nici soluţii-miracol, deci nicio o congruenţă între ceea ce li s-a promis în campania făcută de tabăra „Leave” şi ceea ce, în mod obiectiv, poate totuşi livra ieşirea din Uniunea Europeană.

În fine, coroborate, cele două puncte de mai spun destul de multe despre performanţa politică mediocră post-Brexit a principalelor figuri pro-Brexit.

„Momentum”, mişcarea anti-Orban

Însă Vestul nu deţine monopolul dinamicilor interesante de la Brexit încoace. Din fericire!

Ungaria, ţară în curs de anchilozare, deja de atâia ani, trimite de ceva vreme semnale că nu poate fi confundată chiar 100% cu Orban.

La sfârşitul lunii februarie 2017, Budapesta şi-a retras candidatura pentru organizarea Jocurilor Olimpice de Vară din 2024, gestul regimului Viktor Orban necăzând din senin, ci - surpriză! - sub presiune publică.

O înfrângere usturătoare ale cărei semnificaţii trec dincolo de cele ale simplei ieşiri din cursa pentru Olimpiadă.

Într-o ţară în care opoziţia clasică nu şi-a recâştigat credibilitatea, iar Fidesz şi Viktor Orban şi-au subordonat politic un număr impresionant de instituţii, într-o ţară în care premierul s-a angajat într-un proces radical de transformare pe calea democraţiei iliberale, succesul mişcării civice Momentum nu poate fi trecut cu vederea. Toate detaliile, AICI

Cu atât mai mult cu cât liderii Momentum au anunţat intrarea într-o nouă etapă – transformarea mişcării civice în partid politic. Acum două luni, Miklos Hajnal, unul din liderii Momentum, explica pentru Digi24.ro şi care sunt obiectivele noii formațiuni și cum se va poziționa aceasta față de România, UE, SUA și Rusia.

#Rezist România - traducere

În fine, ajungând şi mai spre est, în România, se desprind de pluton două episoade.

Primul – alegerile parlamentare. Aici, se poate vorbi de un duş foarte spre extrem de rece, dat de victoria categorică a PSD, cu un program populist şi periculos pentru stabilitatea economiei, cu un discurs anti-justiţie tot mai veninos şi cu o reticenţă în creştere faţă de parteneriatele euro-atlantice ale României.

Mângâierea, dacă se poate spune aşa, la parlamentarele din iarna lui 2016, a reprezentat-o imunitatea reidicată a alegătorilor la partidele extremiste sau radicale, precum Partidul România Unită ori Alianţa Noastră România.

Al doilea episod – protestele declanşate de OUG 13. Semnalul dat de sutele de mii de români ieşiţi în stradă în ianuarie şi februarie 2017 a compensat mult din daunele masive produse de Guvernul PSD-ALDE imaginii României în lume. 

Asta, în condiţiile în care protestele de stradă nu au fost doar dovada vigilenţei împotriva unor guvernanţi care şi-au înşelat concetăţenii, ci şi proba ataşamentului românilor faţă de valorile europene, faţă de statul de drept şi de democraţia liberală.

Cu telefoanele lor-minune românii au format steagul UE, iar proiecţiile laser ale unor voluntari inimoşi au arătat întregii lumi că, în ciuda impresiei lăsate de politicienii ajunşi la putere, România nu e o cauză pierdută. Ba din contră, fondul bate forma. 

Trump. Tot mai puţin „acel” Trump

Dar 2017 nu a început nici cu victorii ale mişcărilor civice din România şi Ungaria, nici cu alegerile olandeze sau cele franceze.

Putem, în schimb, spune că anul 2017 a fost deschis de instalarea la Casa Albă a lui Donald Trump.

Având în vedere prestaţia lui Trump din campania electoralăm victoria sa la prezidenţiale închidea cumva cercul vicios al lui 2016, deschis de brutalul Brexit.

Numai că trecerea timpului a introdus şi aici nuanţele atât de specifice realităţii. Nu au apucat să se împlinească rotundele o sută de zile de Administraţie Trump, că s-a putut deja observa o tot mai interesantă schimbare de discurs, ton şi acţiuni. Uşor, uşor, preşedintele seamănă tot mai puţin cu candidatul şi ideal ar fi ca acest trend să continue şi să se accentueze. 

Nu este cazul încă să facem predicţii în acest sens, dar merită subliniat că relaţia SUA cu Rusia nu mai este aceeaşi din speech-urile candidatului Trump, că în relaţia Statelor Unite cu NATO şi Uniunea Europeană s-au interpus premise promiţătoare, că Europa nu a fost lăsată la greu de aliatul său american, al cărui sprijin a fost fundamental de-a lungul secolului XX. 

Această dinamică a relaţiilor transatlantice, atât cât poate fi ea măsurată şi observată până la acest moment, nu conţine niciunul din germenii nocivi la care sperau populiştii europeni şi sponsorii lor de la Moscova.

Sigur, timpul încă prea scurt care s-a scurs de la Brexit încoace nu le-a putut lămuri încă pe toate.

Totuşi, o concluzie de sine stătătoare poate fi trasă: Europa a reuşit până acum să se ţină la distanţa de scenariile care anticipau catastrofa, înainte sau imediat după votul britanic. Scenarii tari, formulate nu fără temei, dar cu siguranţă mult prea devreme.