ROMÂNIA ÎN CONSTRUCȚIE. Odată cu domnia lui Cuza, Principatele au intrat într-o cursă rapidă pentru modernizare
Prima grijă a domnitorului Cuza şi a colaboratorilor lui după dubla alegere din ianuarie 1859 a fost să se asigure că Unirea este recunoscută. Ofensate că fuseseră puse în faţa faptului împlinit, Turcia şi Austria ameninţau să ocupe militar Principatele sub motiv că se încălcase Convenţia de la Paris. Dar cinci dintre cele şapte puteri au recunoscut rapid Unirea personală a lui Cuza, cu instituţii separate şi numai pe parcursul vieţii lui.
„Rămăseseră două puteri, Turcia şi Austria. Ele se vor alătura în cursul verii 59. Austria pentru că a pierdut războiul cu Franţa, iar Imperiul Otoman a rămas singur nu a avut ce face şi prin luna august a fost şi el de acord”, explică istoricul Dan Berindei.
Ca să forţeze însă recunoaşterea Unirii depline, Cuza a facut în septembrie 1860 călătoria de învestitură la Istanbul. Înţelegând că Unirea este de fapt o pavăză utilă contra expansiunii Rusiei, mai-marii otomani l-au scutit pe noul domnitor român de sărutatul papucului sultanului atunci când a fost primit la Palatul Dolmabahce. În locul acestui gest de subordonare totală, Cuza a primit ca semn de învestitură o sabie împodobită cu nestemate. Iar firmanul primit de Cuza la sfârşitul lui 1861 de la sultanul Abdul Aziz a însemnat recunoaşterea implicită a Unirii.
„În 1862 s-au unit adunările, s-a făcut un singur Guvern şi Unirea a fost într-adevăr deplină. Dar până atunci, Cuza, în domeniile în care se putea, operase procesul de unificare”, subliniază Dan Berindei.
București, capitala noului stat unificat
Odată cu instalarea guvernului Catargiu, Bucureştiul devine oficial capitala noului stat unificat. Se discutase asta la Hotel Concordia, în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859. „Bucureştiului nu îi rămâne decât să culeagă fructele acestei alegeri pripite, făcute la Iaşi. În schimbul domnitorului de la Iaşi, Bucureştiul îţi alege partea leului, mutarea Capitalei”, explică istoricul Petre Guran.
Din 1862, schimbările se ţin lanţ. Se unifică instituţii, servicii poştale, sistemul sanitar, se înfiinţează Arhivele Statului, se înfiinţează Curtea de Conturi şi o reţea unitară de judecătorii. Totuşi marile reforme se lăsau aşteptate.„Din punct de vedere al racordării României la modernitatea europeană, noi aveam mari restanţe. Era vorba de şcoală, de administraţie, armată, era vorba de relaţia dintre Biserică şi Stat, era vorba de sistemul monetar, toate acestea au presupus implicarea hotărâtă a domnului”, subliniază istoricul Adrian Cioroianu.
În decembrie 1863 deputaţii adoptă legea secularizării averilor mănăstireşti cu 93 de voturi pentru şi numai 3 împotrivă. Circa 25% din teritoriul Principatelor devine astfel proprietate de stat. Era vorba de moşii dăruite mănăstirilor de la Locurile Sfinte, Muntele Athos sau din Asia Mică de-a lungul câtorva secole. Deputaţii, cei mai mulţi mari proprietari, socoteau că astfel vor fi mai puţin afectaţi de reforma agrară.
„Acest stat preia salarizarea preoţilor, controlul asupra numirii preoţilor. Aceştia devin din ce în ce mai mult un exponent în plan local, în plan parohial al statului. Condiţionarea ieerarhiei de o relaţie bună cu statul finanţator a devenit până astăzi o pârghie foarte importantă în politica şi în rolul religiei în societate. Atenţie, noi îi dăm banii, tu poţi să spui cât, să nu îţi pierzi acest privilegiu”, spune Petre Guran.
Legea agrară
Dacă legea secularizării averilor Bisericii a fost adoptată cu doar 3 voturi contra, în aprilie 1864, când guvernul Kogălniceanu propune legea agrară, Adunarea îi răspunde cu un vot de blam, un fel de moţiune de cenzură. Teoretic, guvernul Kogălniceanu căzuse, dar la 2 mai 1864 Cuza nu schimbă guvernul, ci dizolvă adunarea. Apoi supune unui referendum o nouă lege electorală şi Statut Dezvoltător al Convenţiei de la Paris, adică o nouă Constituţie care îi dădea domnului puteri mai mari şi înfiinţa a doua cameră a Legislativului.
Cuza nu mai aşteaptă însă nici rezultatul alegerilor şi în august 1864, adoptă legea agrară prin decret. 460.000 de ţărani deveneau proprietari. Întinderea proprietăţii depindea de numărul de vite, adică de forţa de muncă a gospodăriei respective, în medie cam 4 hectare. În acelaşi timp se desfiinţează toate obligaţiile ţăranilor faţă de boieri. Apăreau astfel relaţii contractuale moderne între micii şi marii proprietari. De altfel, despăgubirile oferite de stat moşierilor erau contravaloarea în bani a zilelor de muncă de care erau eliberaţi ţăranii, şi nu despăgubiri pentru terenurile pierdute. Exista însă şi reversul medaliei.
„Al. I. Cuza este tentat la un moment dat, probabil având exemplul lui Napoleon al III lea, a vrut să construaiasă aici, la gurile Dunării, regimul unui singur om. Ceea ce l-a adus într-o contradicţie flagrantă cu majoritatea elitei politice româneşti. Deziluzia liberalilor este cumplită. Aceşti oameni care făcuseră Revoluiţia de la 1848, care înduraseră dificultăţile exilului, aceşti oameni care speraseră că în sfârşit îşi vor putea aplica planurile proiectele politice, aceşti oameni sunt cumplit deziluzionaţi şi vor reacţiona”, spune Alin Ciupală, profesor de istorie modernă.
Ancorarea Principatelor în zona occidentală
Pierzând sprijinul celor care îl aduseseră la tron, Cuza se înconjoară de oameni care nu aveau nicio legătură cu programul naţional. Iar când îşi convinge soţia, pe Elena Rosetti, să îi înfieze pe fiii naturali cu Maria Obrenovici, elita politică intră în alertă. O eventuală dinastie Cuza nega ideea principelui străin, deci conectarea României la Europa monarhică:
„Se punea problema asigurării, ancorării Principatelor Române în zona occidentală. Relaţiile interpersonale erau la fel de importante cum sunt şi astăzi. Să te poţi duce şi să stai de vorbă cine contează la Paris la Bruxelles, la Berlin este important pentru destinul politic, etc. Cuza nu avea această platformă. Odată cu revenirea Rusiei, ideea unui principe străin a echivalat cu intrarea în NATO în România de astăzi - intrarea într-o alianţă dinastică cu factorii de putere occidental”, subliniază Petre Guran.
După abdicarea de la 11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a trăit în exil. A murit în 1873, la Heidelberg. În timpul domniei lui Carol de Hohenzollern, i se propusese să revină în ţară ca deputat. Dar Cuza a refuzat, ca să nu tulbure stabilitatea fragilă a României, o ţară încă în construcţie.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
