Protestul, aurul şi vâlcovenii

Filmul se cheamă altfel, fireşte. Au trecut patru decenii şi un strop de când Dan Piţa a pus pe piaţă „Profetul, aurul şi ardelenii”. Liniuţa de unire dintre filmul de atunci şi realitatea de acum e aurul – motiv de îngrijorare şi de patimă, de bănuială şi de cruciadă a înstăririi, de discordie şi de gând necurat. În rest, nimic nu mai seamănă. În loc de profet e protestul, în loc de ardeleni sunt vâlcovenii. Aurul singur rămâne să lege aventura transcontinentală de ieri a fraţilor Brad de ideile eufemistic spus discutabile ale câtorva politicieni de azi. Iar când îi auzi vorbind pe aceştia din urmă, te simţi nevoit, pentru a multa oară, să te gândeşti câtă dreptate a avut Stendhal când a spus că „Dumnezeu ne-a dăruit cuvintele ca să ne putem ascunde gândurile”. Se vede treaba că romancierul francez e citit cu voce tare în cenaclurile PSD, câtă vreme atâţia membri ai lui îi îmbrăţişează şi-i pun în practică părerile.

Unul dintre ei este, nimic surprinzător, Eugen Nicolicea. Acest om pentru care jignirea e monedă curentă are fineţea juridică a absolvenţilor târzii şi nemerituoşi. După cum se ştie deja, Eugen Nicolicea e beneficiarul învăţământului la distanţă, care se traduce de fapt prin distanţă faţă de învăţământ. Ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, în materie de Alma Mater deputatul severinean se revendică din uzina de diplome universitare „Spiru Haret”, înfiinţată de saurianul comunist Aurelian Bondrea. Una dintre vorbele care circulă de ani buni în mediul universitar este că „Spiru Haret a fondat învăţământul românesc modern în secolul al XIX-lea şi i-a pus capăt în secolul XX”. Devălmăşia familială fiind pesemne preţuită în Mehedinţi, Eugen Nicolicea se trezeşte, la o vârstă mai apropiată de pensionare decât de absolvirea facultăţii, coleg de studenţie cu propria sa soţie şi fiică. Valoarea nu aşteaptă numărul anilor, dar e atentă la circulaţia banilor. Şubrezenia instrucţiei nu-l împiedică pe Eugen Nicolicea să ajungă la un moment dat preşedinte ale Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor şi să obţină o poziţie de putere aptă să-i permită în egală măsură iniţiative suspecte şi obstrucţii grosolane. În plus, Eugen Nicolicea emite păreri şi le lansează în spaţiul public, mizând pe neatenţia sau poate pe superficialitatea celor care nu pot deosebi judecata cinstită de sofism. Nu e un lucru neobişnuit pe piaţa ideilor calpe sau fără vaccin. În fond, subinginerul Florin Iordache de la Fabrica de mobilă din Caracal s-a trezit ministru şi a orchestrat Ordonanţa 13, unul dintre cele mai josnice atacuri la adresa justiţiei.

Şcoala puţină nu exclude însă şmecheria masivă. Într-o lectură de tip nou a dicţionarului, Eugen Nicolicea stabileşte un fals raport de sinonimie între protest şi grevă. Aşa ceva e posibil doar în judecata cuiva care fie îşi consideră interlocutorii idioţi, fie a fructificat doar recreaţiile în timpul liceului. Protestul este definit în dicţionar drept o „manifestare energică împotriva unei măsuri considerate injuste”, unde „energic” nu înseamnă „violent” sau „dezaxat”, cum s-ar putea specula. Prin urmare, protestul este o manifestare deschisă prin care o persoană (Marius Manole), un grup (magistraţii din Constanţa) sau o mulţime (lumea din Piaţa Victoriei şi din pieţele celorlalte oraşe) îşi exprimă dezacordul faţă de o acţiune percepută ca fiind ilegitimă, abuzivă sau injustă. La rândul ei, greva este o „încetare organizată a activităţii într-una sau mai multe întreprinderi, instituţii etc., cu scopul de a-i determina pe patroni, guvernul sau autorităţile să satisfacă anumite revendicări de natură economică sau pecuniară”.

Revendicările se referă de obicei la creşterea salariilor şi la îmbunătăţirea condiţiilor de lucru, după cum poate confirma orice lider de grupă sindicală. Greva este expresia unui conflict de muncă şi se declanşează în relaţie directă cu angajatorul, vizând diverse drepturi ale salariatului. Protestul, de pe altă parte, are la bază de cele mai multe ori o decizie politică. Oamenii adunaţi în pieţe nu vor temperaturi convenabile în timpul acţiunilor (corespondentul condiţiilor de lucru), ci plecarea de la putere a unei minorităţi care, râvnind la un bine pentru ea însăşi în afara legii, doreşte totodată răul majorităţii. Întâmplător, OUG 7 şi trena ei politică îi împiedică pe magistraţi să muncească în condiţii normale, care să le asigure imparţialitatea şi să-i ferească de presiuni. Până şi fostul preşedinte al Curţii Constituţionale, Augustin Zegrean, observă, într-o declaraţie pentru Hotnews, că protestul magistraţilor este justificat: „Acolo unde vorbeşte despre statul de drept, Constituţia vorbeşte şi despre separarea puterilor în stat. [...] Una dintre funcţiile statului este cea judecătorească. Nu poţi să vii cu legi şi să anulezi hotărâri judecătoreşti, să anulezi atribuţii sau să iei dosare de la anumiţi procurori şi să le dai altora. Era firesc şi este firesc ca magistraţii să reacţioneze.”

Protestul magistraţilor ţine de bunul-simţ şi de buna-credinţă în exercitarea profesiei, ceea ce-l face pe deplin justificat în ochii multora. Nu şi în ai lui Eugen Nicolicea, care confundă cu bună ştiinţă greva cu protestul şi insinuează că pedeapsa cuvenită pentru protestatari este în cel mai bun caz amenda, iar în cel mai rău, închisoarea. Încă e bine că n-a fost evocată posibilitatea de a-i strânge laolaltă pe magistraţii care protestează peste tot în ţară, de la Cluj la Bacău, de la Galaţi la Timişoara, de la Braşov la Constanţa şi de la Sibiu la Iaşi, şi de a-i deferi Jandarmeriei lui Carmen Dan (salut pe această cale introducerea în vocabular a cuvântului „danjarmerie”), cu propunere de gazare preventivă. În acelaşi timp, trebuie remarcat că Eugen Nicolicea e schimbător ca femeile din literatura sentimentală: după ce unelteşte cu sârg pentru nişte şurubării legate de amnistie şi graţiere care să-i ţină colegii departe de gratii (inclusiv pe cel născut la Gratia), zimbrul juridic al PSD-ului devine pe nepusă masă inclement şi ameninţă cu detenţia nişte oameni care nu fac decât să constate public că nu sunt lăsaţi să-şi facă treaba.

Tehnica recurgerii la sofism e veche şi seamănă binişor cu scamatoriile de tip Iosefini sau David Copperfield, rezumate în formula „iuţeala de mână şi nebăgarea de seamă”. Tehnica în cauză e preluată şi de Şerban Nicolae, care propune, umăr la umăr cu Liviu Dragnea, readucerea în ţară a 95% a rezervelor de aur ale României. Întrebat de Oana Zamfir cu două zile în urmă, la Digi 24, ce justifică o asemenea iniţiativă, Şerban Nicolae a lăsat să-i scape că informaţiile care l-au făcut să acţioneze sunt „neoficiale” (adică foarte greu, dacă nu imposibil de verificat) şi a comutat fulgerător în registrul bunei vecinătăţi de pe scara blocului: „Cel mai de înţeles ar fi dacă v-aş întreba unde vă ţineţi dumneavoastră bijuteriile personale. Eu cred că le ţineţi la dumneavoastră acasă, nu la vreun vecin.” Dacă la Eugen Nicolicea sofismul se sprijină pe o banală şi voită confuzie de termeni, la Şerban Nicolae el funcţionează ca la carte. Sau ca la dicţionar, ştiut fiind că definiţia sofismului este: „silogism sau raţionament corect din punct de vedere formal, dar greşit din punctul de vedere al conţinutului şi folosit de cele mai multe ori pentru inducerea în eroare”. Falsele argumente ale lui Şerban Nicolae se văd de departe. Întâi şi-ntâi, bijuteriile Oanei Zamfir sunt personale, după cum chiar deputatul declară, pe când rezervele de aur ale României sunt oricum, numai personale nu. În al doilea rând, pe Oana Zamfir o priveşte unde-şi ţine bijuteriile personale, pe când România este semnatara unor acorduri şi reglementări internaţionale, precum şi o piesă pe tabla de şah financiar care nu poate funcţiona pe cont propriu. În al treilea rând, e greu de crezut că Londra poate juca rolul „vecinului” de care vorbeşte Şerban Nicolae. Dacă punem rigla pe hartă, constatăm că Rusia e ceva mai aproape de România decât Anglia. Or, n-am auzit de vreo iniţiativă de readucere în ţară a aurului aflat la ruşi, cu atât mai mult cu cât el a fost luat prin forţă. În fine, Şerban Nicolae are ghinionul unei ironii a istoriei: tocmai când el şi Liviu Dragnea se pregăteau să încheie proiectul la ultimii nasturi, preşedintele venezuelean Nicolás Maduro dădea ordin armatei să tragă în populaţie, iar Banca Angliei riposta prin blocarea rezervei de aur a sud-americanilor.

Şi mai există un ghinion: toate ştirile despre proiectul lui Şerban Nicolae şi Liviu Dragnea au fost ilustrate de posturile TV cu reportaje în care erau prezentate diverse modalităţi de tăiere şi de transportare a lingourilor. Lumea a legat în mod reflex aceste imagini de acrobaţiile sepulcrale marca Darius Vâlcov şi şi-a amintit că acest condamnat la opt ani cu executare e în continuare consilier al premierului Dăncilă şi e văzut de PSD drept înlocuitorul lui Mugur Isărescu. Filmul de aventuri al lui Dan Piţa a fost înlocuit de un horror pentru care am primi cu siguranţă Zmeura de – zi-i pe nume – aur.