Cum „se fabrică” un superstar în zilele noastre? Cazul Adrian Ghenie

Data actualizării: Data publicării:
ghenie cu semnul intrebarii

63,8 de miliarde dolari. Aceasta este suma tranzacțiilor de pe piața de artă internațională în anul 2015. Și a fost un an "prost", întrucât în 2014, vânzările atinseseră 68,2 miliarde. Unde se duc cei mai mulți dintre acești bani? Care sunt "trucurile" prin care marile case de licitații ajung să vândă lucrări pe sume uriașe? Cum se "fabrică" un superstar, în zilele noastre? Cum se explică succesul pictorului român Adrian Ghenie? Care sunt compromisurile pe care trebuie să le facă un artist care-și dorește celebritatea? Aflăm dintr-un material marca „Digicult”.

Trăim într-un prezent în care, pe piața artei, se vorbește mai mult despre bani decât despre talent sau formule artistice. Un creator ajunge pe prima pagină a ziarelor doar atunci când vinde lucrari cu sume astronomice. Sau când moare.

DAN POPESCU, galerist și curator: Totul a devenit atât de materialist, încât, iată, vorbim despre piața de artă, în loc să vorbim despre artă.

COSMIN NĂSUI, istoric de artă, colecționar: Dacă te uiți în istoria artei, nu neapărat artiștii care au vândut foarte bine, într-o epocă sau alta, sunt neapărat cei care au scris istoria artelor.

Într-o lume guvernată de bani, interese și profit, este din ce în ce mai greu să detectezi arta de valoare. Să faci diferența între un creator vizionar și un produs de marketing.

ROXANA GAMARȚ, galerist, coordonator de evenimente: Acum arta s-a liberalizat foarte mult. Citeam, la un moment dat, un material în care povesteau cum inclusiv curatorii de la MoMA sau Tate pot avea probleme sau momente de "E asta artă sau ce este?", în momentul în care întâlnesc un artist pentru prima dată și intră în atelier.
Foarte mult s-a dezvoltat arta conceptuală, de la Duchamp încoace, dar asta a permis și foarte multe fraude, dacă mă-ntrebi. Pentru că puteai lua orice și, odată expus într-un spațiu menit unei expoziții, devenea artă.

DAN POPESCU, galerist și curator: Deja discutăm destul de greșit despre valoare în artă, acum, că am tot invocat comerțul. Asta-i ca și cum ai încerca să înțelegi ce înseamnă să iubești studiind ginecologie. Funcționează sau te luminează, într-o anumită măsură, dar nu cred că-ți explică nimic legat de iubire. Există o recunoaștere, înăuntrul breslei. După care, sigur, cercurile se tot extind. Și, după aceea, și receptorii, și colecționarii, și muzeele, evident, vin și participă, și ele, la a atribui valoare unui artist. Dar, de obicei, artiștii se cam știu între ei. Și se respectă. În ciuda bârfelor infinite din zonă, totuși există un minimum minimorum al recunoașterii. Poți să-l disprețuiești pe un anumit artist pentru felul în care e el, ca om, dar - tot timpul există un dar - e un artist care merită frecventat.

Începuturile unui drum artistic sunt pe cât de optimiste, pe atât de dificile. Mai ales în România, care este o piață mică, nouă, fără pretenții și fără mijloace spectaculoase de promovare.

DAN POPESCU, galerist și curator: Să te-apuci de artă nu este o chestiune confortabilă deloc. Pentru că, în 99,99% dintre cazuri, chiar dacă ești un tip extraordinar de valoros, (...) vei avea o viață foarte grea! Dar vei fi liber. Despre asta-i vorba. E tot timpul o alegere între confort și libertate. De obicei, cei care "lovesc" aceste cifre enorme au făcut niște compromisuri. (...) Compromisuri legate de tematică, de stilistică, de preferința unui anumit trend social, să zicem.

ROXANA GAMARȚ, galerist, coordonator de evenimente: Ai nevoie să-ți asumi, în primul rând, că e o călătorie lungă, cu multe momente critice, și de-o parte, și de alta, și din partea galeriei, și din partea artiștilor. Și, odată ce ți-ai asumat asta și îți dai seama că ăsta-i drumul pe care trebuie să mergi, bagi tot ce ai. Și vorbesc de resurse la modul timp, bani, muncă, efort susținut. ... Și-apoi, da, ai nevoie de noroc. Ai nevoie și de acest "mic" element. Pentru a fi în locul potrivit, la momentul potrivit. 

IOANA CIOCAN, curator, expert la o casă de licitații: Acest mit că artistul stă în atelier și visează și, la un moment dat, îl lovește o idee, este foarte departe de adevăr. Artiștii care acum sunt vizibili și pe piața națională și pe piața internațională se trezesc de dimineață, lucrează cu program, 8-10 ore pe zi, în funcție de inspirație și de temă, își iau foarte în serios meseria. Și nu se așteaptă la miracole. (...) Și au fost activi, în căutarea galeriei bune, și-au păstrat contractul cu galeria, (...) au avut încredere în omul care îi reprezenta, contractual, și au încercat să fie cât mai corecți, în acest mare puzzle format din artist, galerie, târg, casă de licitații, colecționar. Eu nu am întâlnit cazuri de indisciplină totală, care să fie încununată de succes.

Indiferent de unde vine, artistul speră că, într-o bună zi, va ajunge departe. La propriu și la figurat. Dincolo de o relație onestă, artistul îi cere galeristului, cel mai probabil, să-l transforme în vedetă internațională.

DAN POPESCU, galerist și curator: Mai des decât îți poți imagina! Da, sigur, într-un fel, asta și vreau. Asta-i menirea mea, cumva. Dar nu oricum. La un moment dat, sigur, trebuie să fac și gestul ăsta, de a ieși afară. Și cred că l-am și făcut, în bună măsură, cu câțiva artiști.

ROXANA GAMARȚ, galerist, coordonator de evenimente: Galeria Mobius, spre exemplu, tinde spre zona de "artist exchange", de a colabora cu galerii din afara țării. Am avut o primă colaborare cu galeria Triumf din Moscova, alături de care eu am expus AES+F în București, a fost prima expoziție personală a celor de la AES+F în România, iar la Moscova a fost expus Roman Tolici. Un alt palier prin care poți să ajungi să expui artistul pe alte piețe (...) sunt târgurile internaționale, târgurile de artă. Și aici există o întreagă ierarhie de care trebuie să ții cont, pentru că poți să ajungi să faci târguri care sunt complet irelevante, și-atunci nu doar că nu te ajută la nimic, dar poți să faci mai rău.

DAN POPESCU, galerist și curator: Fiecare galerist are un anumit tip de charismă, el poate convinge o mână de oameni, oamenii aceia pot să cumpere sau să vorbească bine despre artistul respectiv, dar nu există garanții în privința asta. Și lucrul ăsta nu e singurul factor. Mai ține și de artist, până la urmă. Și de felul în care el are prezență socială. Unii au "l'usage du monde", alții nu. Fiecare artist este o lume în sine, nu există niciun fel de rețetă.

Departe de România, "lumea civilizată" a artei a devenit o industrie. O galerie respectată ajunge să cântărească mai greu decât artiștii pe care-i reprezintă.

Artistul nu e brand, galeria e

COSMIC NĂSUI, istoric de artă, colecționar: Poți să nu ai, neapărat, talent, dar poți să fii Vocea României. Sau poți să fii la X Factor. (...) Practic, acolo show-ul inventează talentele. Galeria inventează talentele, la extrema cealaltă. Acea galerie se ocupă - cel puțin promite că se ocupă - de acel artist pe termen lung, deci va face expoziții în următorii ani, (...) fie că îl introduce în bienale, fie că îl introduce în târguri, fie că va merge mai departe, în expoziții de muzeu, (...) și-atunci tu vei cumpăra, dacă te interesează, ca și colecționar, o anumită lucrare din galerie, și acest "pachet" de promisiuni sau garanții, pe care galeria ți-l poate oferi.

IOANA CIOCAN, curator, expert la o casă de licitații: Celebritatea vine și prin talent, nu poți să fii total lipsit de talent, doar să ai un galerist fantastic și să păcălești pe toată lumea! //...// Dar nu este suficient să fii extrem de talentat, trebuie să și muncești, să fii, în primul rând, foarte serios. Această rigoare și această disciplină le regăsim cam peste tot în istoria artei, în momentul în care artistul a avut succes și în viață. Știm foarte bine că Michelangelo a avut o relație bună cu papalitatea, a avut o relație bună cu comanditarii, asta înseamnă că stai de vorbă cu clientul și-i explici, încerci să povestești ce-ai lucrat acolo, ca el să-ți cumpere lucrarea și, eventual, să-ți dea și următoarea comandă.

Cei care nu au legătură cu lumea artei își imaginează tot felul de lucruri despre artiști. Adesea, ni-i imaginăm pe pictori drept ființe boeme prin excelență, spirite libere, care nu se supun regulilor, nu depind de nimeni și nu țin cont de părerea nimănui. Nimic mai fals.

ROXANA GAMARȚ, galerist, coordonator de evenimente: În cazul artiștilor cu care lucrez, ei sunt în atelier în fiecare zi. Merg la atelier așa cum cineva merge, de dimineață, la birou, de la 9 la ora 7-8 sau în noapte, ei stau acolo și, în fiecare zi, se întâmplă ceva. Foarte multă disciplină, ăsta e cuvântul-cheie, disciplină. Și asumare. Așa se vede și evoluția unui artist, pentru că lucrând constant, zi de zi, în atelier, automat descoperă lucruri noi. Și nu vorbesc doar de temă. Vorbesc de tehnică, de îmbunătățirea tehnicii, de evoluția carierei lui, până la urmă.

DAN POPESCU, galerist și curator: Artistul este unul dintre cei mai responsabili oameni, de fapt. În ciuda a tot ce s-ar putea spune. El este responsabil de tot ceea ce face: dacă a expus undeva, dacă a pictat ceva mai "fușerit", i se poate reproșa tot-tot-tot. Ce interviu a dat, ce a spus, ce a arătat, absolut tot. N-ar trebui să existe accidente, în viața unui artist, decât accidente asumate.  Tu-ți faci datoria, dar, până la urmă, lucrezi cu "materialul clientului". Tu, ca galerist.

Odată intrat în sistem, îl poți părăsi doar pe propriul risc. Să încalci regulile galeriei sau să renunți la reprezentarea ei se pot dovedi decizii catastrofale pentru o carieră.

IOANA CIOCAN, curator, expert la o casă de licitații: Sunt artiști - de obicei, artiști de succes, pe care-i știm cu toții - care au înțeles că trebuie să respecte regulile, că poate fi, câteodată, extrem de dificil să nu faci vânzarea când tu ai nevoie de bani, sub cota ta. Pentru că ce faci, prin această vânzare este doar să-ți tragi în jos prețul. Iar artiștii care au înțeles că trebuie să-i lase pe galeriști sau pe dealeri să-și facă meseria sunt aceia de care noi am auzit acum. Artiștii care vând pe ascuns, din atelier, nespunând galeristului sau dealerului, au doar iluzia că acest lucru nu se află, întrucât lucrările circulă.

COSMIC NĂSUI, istoric de artă, colecționar: Există, dacă vreți, exemple în în această zonă, a artiștilor care au încercat să-și părăsească galeriile prin intermediul cărora aveau contracte de diferite forme, să facă ceea ce se numește "bypass" în piață. Adică să-și vândă ei lucrările sau să-și inventeze galeriștii prin intermediul cărora să vândă. Practic acela este momentul în care valoarea lor nu mai este asigurată.  Efectul părăsirii galeriei este cel al lui Damien Hirst, care a părăsit galeria Gagosian, iar cota lui este sub semnul întrebării. Deși are niște expoziții spectaculoase, critica vine din spate și-l "mănâncă", spune că a fost un eșec ce s-a întâmplat acolo. Un caz de astfel de eșec sau de devalorizare este cel al "Micuței Picasso", Alexandra Nechita, care, la un moment dat, era "Micuța Picasso", iar acum poți să găsești lucrări pe ebay cu câteva sute de dolari. A părăsit galeriile care-o reprezentau. 

Artistul român despre care se vorbește cel mai mult în ultimii ani este, fără îndoială, Adrian Ghenie. Într-un articol publicat la sțrșitul anului 2016, The New York Times explica statutul de "star al licitațiilor" la care a ajuns pictorul român. Mai mulți factori au contribuit la succesul său de piață: cererea mare și numărul mic de lucrări executate; prețul accesibil, raportat la sumele care se vehiculează pentru lucrările de top; afluxul de colecționari asiatici, interesați de arta vestică.

IOANA CIOCAN, curator, expert la o casă de licitații: Și atunci când cade un avion este un cumul de factori, trebuie să se întâmple mai multe lucruri. Evident că și în cazul lui, trebuie să fie un cumul de factori: artistul trebuie să-și dorească, trebuie să fie disciplinat, trebuie să fie la curent cu ce se întâmplă, trebuie să lucreze. 

DAN POPESCU, galerist și curator: Păi, eu știu... Uitați-vă mai bine la alegerea temelor, care sunt generice... La alegerea mijloacelor picturale, care sunt, totuși, efecte care merg la sigur: racleta lui Richter, distorsiunea lui Francis Bacon... Există niște situații, pe-acolo. E un hamburger perfect. Și puțină lume poate să facă un hamburger perfect, nu? E, totuși, un hamburger.

Succesul într-un sistem instituționalizat, precum cel de peste Ocean, vine la pachet cu diverse compromisuri și constrângeri. Contractele pe care artiștii le semnează cu galerii renumite conțin, adesea, limitări și obligații în ceea ce privește numărul lucrărilor, tematica și chiar stilul pe care ar fi oportun să-l abordeze.

IOANA CIOCAN, curator, expert la o casă de licitații: În România eu nu știu să fie cazuri de un număr maxim de lucrări impuse de către galerist, dar da, în piețele ultradezvoltate, cum e cea de la New York, anumiți artiști au prevăzute prin contract un anume număr de lucrări pe care ei trebuie să le producă, pe an.

ROXANA GAMARȚ, galerist, coordonator de evenimente: În momentul în care ajungi să influențezi viziunea artistică, atunci nu mai e artistul, 100% viziunea lui. //...// Dacă e un artist care văd că așteaptă de la mine să-i spun ce să facă și cât să facă, nu cred că vreau să lucrez cu el. Sau cu ea.

COSMIC NĂSUI, istoric de artă: Adrian Ghenie, spre exemplu, lucrează cu o serie de galerii care-l reprezintă. Deci la nivelul acela, lucrurile sunt foarte clar stabilite: câte lucrări face într-un an, respectiv câte lucrări semnează, pentru că restul nu sunt lucrări de artă. Chiar dacă el lucra 1.000 de lucrări într-un an sau lucrează 1.000, el nu va vinde decât 20, să spunem pe care le va desface prin intermediul galeriei.  Prin urmare, în acel moment când tu știi că, să spunem, în 2018, pentru Adrian Ghenie vei avea disponibile 15 lucrări care vor purta semnătura lui, cu anul 2018, vei avea o listă de așteptare, pentru că, automat, se vor înscrie niște oameni, care deja sunt interesați din 2017 să cumpere o lucrare de acel artist. Dar, firește, acelea sunt epuizate, ne putem înscrie pentru 2018.

DAN POPESCU, galerist și curator: Intri, totuși, într-un sistem care dorește un anumit stil, tu ești prins, brusc, în niște chingi. Până și piața de artă și lumea artei a devenit destul de corporatistă, nișată, nu mai poți să ai libertate absolută. Un artist, după părerea mea, ar trebui să aibă obsesia libertății absolute. Numai așa reușește să-și protejeze, cumva, karma. Și inventivitatea, până la urmă.

Trucuri și secrete în licitațiile de artă

Galeriile vând, prin contract, lucrările artiștilor pe care-i reprezintă. Dar aceste tranzacții de pe piața principală de artă, cele prin care lucrarea ajunge la primul colecționar, nu sunt cele despre care se vorbește peste tot. Cifrele spectaculoase vin din piața secundară de artă, din tranzacțiile intermediate de marile case de licitații. Unii spun că aceste vânzări sunt cele mai transparente dintre toate, alții - dimpotrivă, că ascund multe.

DAN POPESCU, galerist și curator: Eu, de obicei, nu mă duc la licitații, mă enervează oamenii din "secondary market", mi se pare că sunt niște profitori pe munca celor care sunt "în tranșee", adică galeriștii.  Licitațiile și "secondary market", deși pretind că sunt transparente, în ceea ce privește prețul, aproape tot ce vedeți acolo este într-o mai mică sau mai mare măsură manipulat.

IOANA CIOCAN, curator, expert la o casă de licitații: Prin această vânzare publică - și vreau să accentuez acest "public", pentru că este extrem de important că el reflectă, de fapt, taxele care se plătesc la stat, comisionul pe care-l încasează case de licitații, este extrem de transparentă. Deci putem stabili o cotă printr-o simplă verificare a acestei sume, care este, repet, publică. Lucru care este destul de dificil de controlat, în momentul în care vorbim de o galerie comercială sau de atelierul artistului. 

ROXANA GAMARȚ, galerist, coordonator de evenimente:  În galerie, eu vând cu factură, cu chitanță, cu proces verbal de predare-primire, e un întreg dosar. Și astea sunt lucruri verificabile.

COSMIC NĂSUI, istoric de artă, colecționar: O tranzacție publică, așa cum este cea prin intermediul unei case de licitații, nu transparentizează numele cumpărătorilor. Nici chiar când există anchete din partea Poliției, când există suspiciuni.  Atunci îi vor fi date inițialele, adică are nevoie de foarte multe mandate pentru a i se devoala numele.

 


În lumea artei se vorbește și despre trucurile pe care casele de licitații le practică, pentru a spori prețul cu care se vinde o lucrare sau pentru a "anima" o licitație care nu are ritmul dorit.

COSMIC NĂSUI, istoric de artă, colecționar: Firește, acum orice casă de licitații are mai multe trucuri. S-au scris cărți de economia artei, despre toate trucurile inventate, unele deja desconspirate și nemaipracticate.  Atunci când se deschide licitația, cineva din sală, chiar din partea casei de licitații, ridică paleta, pentru a duce lucrările la un anumit preț. E un truc. Și este acela numit "candelabrul".

Practicile mai mult sau mai puțin "ortodoxe" ale jucătorilor de pe piața artei au, uneori, ca rezultat, sume amețitoare pe care o lucrare sau alta le scot din buzunarul următorului proprietar. Dar un preț uriaș nu este doar rezultatul artificiilor la care recurg cei implicați în tranzacții.

IOANA CIOCAN, curator, expert la o casă de licitații: Prețurile acestea, de care tot auzim, nu apar așa, peste noapte. Există niște indici foarte clari, prin care se calculează acel preț. Aceștia sunt: lucrarea a mai fost tranzacționată? Cine a avut lucrarea respectivă? Lucrarea este extrem de populară pentru că a fost prezentă în foarte multe expoziții, curatorii au ales-o și a străbătut toate muzeele lumii? Alt punct în plus, pentru a avea un preț mai mare. Cât de dorit este artistul respectiv? A trăit puțin și a produs foarte puține lucrări, automat are un preț mai mare.

COSMIC NĂSUI, istoric de artă, colecționar: La întrebarea "Cine face prețul?", aș putea să răspund: pe de-o parte artistul, pe de-o parte galeristul, pe de-o parte colecționarul. Este cazul, din nou, al lui Adrian Ghenie. Lucrările făcute până în 2007 au o anumită valoare. Lucrările făcute de când a început să semneze cu galeriile au o altă valoare. Noi, în piața din România, am avut la casele de licitații, și acum, recent, au fost vândute lucrări. Au avut niște prețuri nu modeste, dar nicidecum asemănătoare cu sutele de mii de euro. 20.000 de euro, 25.000...6.000, prima vânzare. Atunci când o galerie lucrează cu un artist, ea garantează și va spune "Noi considerăm că cea mai bună perioadă este exact perioada în care noi lucrăm cu el". La final, colecționarul este cel care face ultimul preț. Dacă un colecționar vrea să cumpere, el va face prețul de 450 de milioane de dolari.

Pe lângă artiști, galerii și case de licitații, alți actori extrem de importanți ai pieței de artă sunt colecționarii.

ROXANA GAMARȚ, galerist, coordonator de evenimente: Există colecții care schimbă destine ale unor artiști. Există colecționari al căror renume ajunge să fie mai mare decât renumele artistului.  La fel și galeriile: sunt galerii care deja sunt la nivel de corporații, care, în momentul în care intri în portofoliul lor, e ca un "good to go", un semn că ești unde trebuie.

IOANA CIOCAN, curator, expert la o casă de licitații: Sunt, într-adevăr, câteva colecții celebre ale lumii - îmi vine în minte colecția lui Cees Hendrikse, de exemplu, colecționar olandez, colecție pe care o cunosc. Și, cumva, este o onoarea să faci parte din colecția lui, întrucât are o colecție impresionantă, la care lucrează din anii 60. O colecție care a crescut în timp și, bineînțeles, Cees Hendrikse este foarte atent cu ce-și aduce în colecție. 

Chiar dacă un artist este dispus să doneze o lucrare, asta nu-i asigură prezența într-o colecție particulară sau în expoziția permanentă a unui muzeu. Sau, dacă ajunge acolo, nimic nu garantează că va rămâne acolo pentru eternitate.

IOANA CIOCAN, curator, expert la o casă de licitații: Există cazuri cu artiști care vor să doneze, să dea gratis unui colecționar celebru din lume o lucrare și donația este refuzată. Este același lucru și la un muzeu: dacă un artist oarecare, semianonim, dorește să doneze o lucrare, muzeul nu este obligat să accepte donația, întrucât trebuie să ia în considerare colecția în întregul ei.

ROXANA GAMARȚ, galerist, coordonator de evenimente: Sunt mulți care merg pe partea de investiție în artă. Mă rog, eu nu-i încadrez sub acest titlu de colecționari. Colecționarii reali se despart foarte greu de lucrările lor.

IOANA CIOCAN, curator, expert la o casă de licitații: Ne închipuim că, dacă colecționarul X a cumpărat o lucrare din târg, urmează să o vândă peste 10-15 ani. Noi nu recomandăm niciodată o vânzare imediată, pentru că o considerăm speculativă, și, de obicei, vânzarea imediată nu are niciun fel de succes.

Sumele uriașe care se vehiculează, astăzi, în artă au destinații diverse. Cel mai adesea, nu artiștii sunt cei care se îmbogățesc de pe urma muncii lor.

IOANA CIOCAN, curator, expert la o casă de licitații: În primul rând, aș vrea să demontăm niște mituri. Primul mit este că, atunci când se organizează o licitație, iar o lucrare se vinde, să zicem, cu un milion de euro, banii respectivi ajung la casa de licitații. Sau, al doilea mit pe care l-am auzit, banii respectivi, milionul de euro, ajunge la artist. Este total fals! Casa de licitații este, de fapt, un intermediar. Ca o consignație, dacă vreți. Ea preia lucrările de la colecționari și le pune spre vânzare. 

COSMIC NĂSUI, istoric de artă, colecționar: Un artist de genul Adrian Ghenie nu el este cel care câștigă. Piața câștigă, nu el. Ar trebui să-l găsim în top Forbes, în top Capital, în topurile care evaluează oamenii bogați din România. Vânzările respective sunt făcute în piața secundară, între doi colecționari care își valorifică, unii în fața celorlalți, opera. Nivelul principal al pieței, prin care el își descarcă opera, este unul de tip relație contractuală cu galeria, în cadrul acelui contract creează un număr de lucrări pentru care este plătit. Fie sub formă de salariu, fie sub formă de salariu și bonusare. Ăsta este nivelul de plată, nu primește procent din suma finală, pentru că nici măcar nu are acces la suma finală.

Un artist de succes își datorează parcursul multor oameni. Dar le mai datorează ceva: bani.

ROXANA GAMARȚ, galerist, coordonator de evenimente: S-a creat un întreg mecanism, destul de complex: pe de-o parte sunt artiștii, sunt galeriile care-i reprezintă, sunt colecționarii care devin extrem de importanți, pioni foarte importanți, sunt oameni care, practic, au un rol important în "board"-ul unui târg, al unei galerii sau al unor muzee, muzee private, care aparțin colecționarilor. Noi nu putem vorbi de așa ceva în România, deocamdată.

COSMIC NĂSUI, istoric de artă, colecționar: Și piața de artă este ca orice altă piață din zona industriilor culturale și creative, adică, deși vorbim despre un artist, care e unic, de fapt, el lucrează într-o echipă. Această echipă înseamnă acest lung lanț de oameni interesați: agenți, galeriști, impresari,  oameni care sunt publiciști, din zona de critică de artă, oameni care au edituri, fac albume... Zona de critică - jurii, membri în comisii, zona de departamente de cultură din spațiul public, care asigură vizibilitate, expoziții șamd. Toți aceștia sunt "echipa largă" a artistului și toți aceștia vor trebui, la un moment dat, plătiți. În momentul în care o lucrare de o anumită factură este vândută la un preț-record, toți acești oameni primesc și ei un anumit procent din acea vânzare.

(REPORTER: DIANA POPESCU)

Urmăriți emisiunea „Digicult” în fiecare sâmbătă, de la 14:30, la Digi24. Arhiva emisiunii, aici.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri