Satul în care fiecare om e un artist
Turiștii străini sunt fascinați de ele și străbat mii de kilometri doar ca să le vadă cu ochii lor. Vorbim despre meșteșugurile din moși-strămoși, păstrate cu sfințenie în unele sate românesti. În Poienile Izei, județul Maramureș, de exemplu, întâlnești și astăzi femei care lucrează la războiul de țesut sau cos cămăși cu mâna, dar și bărbați care, cu dalta și ciocanul, cioplesc troițe sau porți de lemn.
În Poienile Izei, județul Maramureș, nu e casă fără un om priceput la ceva. Fie că vorbim de munci agricole, îngrijitul animalelor sau diverse meşteşuguri pe care oamenii le păstrează vii cu multă trudă. Începem cu Ioana din Poiană, așa cum o cunoaşte satul.
„Noi zicem la asta că e cămașă cu ferestre, deci ,,găurucăle" astea decupate sunt ferestre. Și astea sunt foarte pretențioase, că n-ai voie să greșești niciun fir. Că, normal, firul de aici trebuie să corespundă cu firul de aici”, spune ea.
Ioana Opriș coase de când se știe. Femeia transformă orice bucată de pânză de casă într-o poveste cusută, la propriu, cu fir de mătase.
Cămășile care ies din mâinile maramureșencei se vând cu prețuri cuprinse între 250 și 1.300 de euro. Ajung să fie purtate pe toate meridianele lumii. Ca să facă față comenzilor, femeia se trezește, de cele mai multe ori, cu noaptea-n cap.
„Câte 2-3 ani stau la rând numai ca să le fac, să fie mulțumite. Modelul cum vor ele, cum nu știu ce și atunci nu am de ales. La 2, la 3 sună ceasul. La 3 e cam târziu (n.r. râde), dar la 2 în majoritatea zilelor de lucru mă trezesc. Trebuie să ai rabdare, să îți placă ce faci și atunci iese frumos”, spune Ioana din Poiană.
Pe o altă uliță, în celălalt capăt de sat, Anuța Tomșa se pregătește să țeasă, la război, o gubă pentru feciorul ei.
„Asta este tiara, aici avem sule, trebuie să o pregătim bine: să fie bota dreaptă, să fie legate bine ițele cu fușteii ca să meargă bine”, spune ea.
Și războiul de țesut, deși vechi de multe decenii, țese la fel de precis ca în prima zi.
„Bunica mea m-a băgat dupa tiară și țesea cergi și îmi arăta cum să bag degetul și cum să aleg. Eram de vreo 5-6 ani”, spune Anuța Tomșa.
Anii au trecut și Anuța a continuat să ducă mai departe tradiția țestului la război. Acum din mâinile ei ies cergi, covoare și gube - toate lucrate din lână albă de oaie.
„D-apoi, prin toate țările, asta nu pot să vă spun că… au venit doi tineri din America și au vrut să cumpere o cergă și le-am dat-o și nu au avut cum să o pună în bagaje că era prea mare. Și au plătit-o toată, dar au luat-o jumătate ca să o ducă, că au dus-o cu avionul”, povestește Anuța Tomșa.
Tot peste hotare, de această dată în Austria, a ajuns și o casă de lemn maramureșeană sculptată chiar într-o gospodărie din Poienile Izei.
„Am făcut una identică pentru un turist care a fost la noi și voia una exact ca asta, în Austria. E o casă cu vatră tradițională, cu tindă și cu cameră și cu târnaț”, spune Adrian Mîrza, meșterul care a construit casa.
Adrian Mîrza are 37 de ani și, dupa un periplu de 10 ani prin țări străine, s-a întors - în 2010 - acasă, în Maramureș, printre ai lui. Pasiunea pentru cioplit în lemn a descoperit-o încă din copilărie.
„Aveam un uncheș care lucra cu lemnul. Bine, era universal. Lucra și cu fierul, și cu lemnul. Și am început cu el, îl ajutam. Făcea butoaie, căzi din alea pentru horincă și acolo am început să prind dragul ăsta”, spune el.
A studiat apoi prelucrarea lemnului la liceul din Sighetu Marmației. În Franţa a obţinut un atestat profesional în sculptură. Odată întors acasă, Adrian s-a apucat de treabă.
„Prima dată mi-am făcut mie troița, a văzut lumea că am un pic de mână și reușesc să fac ceva. Mi-am făcut poarta, dupa aia a început să sune telefonul”, spune Adrian Mîrza.
Acum cioplește cât e ziua de lungă. De la troițe și porți tradiționale din lemn de stejar până la foișoare și case din lemn de molid. Cu dalta bine ascuțită și cu ciocanul pe care singur și l-a făcut din lemn de fag, ars în focul din sobă pentru a deveni mai rezistent.
„Lemnul nu poți să îl lucrezi că acum gata, mă pun și tai. Sunt anumite secrete. Lemnul trebuie crăpat tot timpul pe mijloc, interiorul se pune la interior, exteriorul la exterior, pentru că lemnul crapă”, spune Adrian Mîrza, meșter popular.
„Se păstrează meșteșugurile și avem oameni în vârstă care le-au adus până în ziua de astăzi și e foarte bine că tinerii învață și preiau de la cei în vârstă tot ce au făcut ei frumos și bun”, Vasile Dunka, primarul comunei Poienile Izei.
Pe ulițele satului rar vezi picior de om. Fiecare dintre ei meșterește câte ceva în propria gospodărie. Și astfel viața în Poienile Izei se scurge în ritmul ei, iar oamenii care trăiesc acolo sfințesc și astăzi locul.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
