Blocurile, cvartalele staliniste, clădirile în stil realist-socialist au invadat oraşul istoric clădit de înaintaşi.
Unul dintre cartierele muncitoreşti ridicate în anii 50 a fost şi Floreasca. Ceea ce astăzi reprezintă un boom financiar pentru agenţiile imobiliare a fost, în urmă cu 50 de ani, un cuib al nomenclaturii comuniste.
„Iată gropile Floreasca. Un peisaj cu care bucureştenii s-au obişnuit în anii aceştia. Miroase a cărămidă şi mortar. A prospeţime. Gândim, trăim, construim în umbra gigantică a macaralelor. Universul acesta compus din câţiva pereţi, parchet, sticlă şi marmură, universul acesta modest la urma urmei, nu i s-ar fi dezvăluit unui muncitor dacă puterea n-ar fi fost cucerită de muncitori. Cine ar fi locuit înainte vreme într-un asemeanea apartament?”, spunea propaganda comunistă.
Blocuri pentru toţi oamenii muncii. Trăim vremuri noi, pentru oameni noi, clădim un viitor luminos proletariatului, construim o nouă Românie, eliberată de sub jugul burghezo-moşierimii - aşa suna, în anii 50-60, propaganda Partidului Comunist.
Ca urmare a programului extins de construcţii de locuinţe, iniţiat în anii 50 de Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe harta Bucureştiului au apărut cartiere noi de blocuri, de inspiraţie sovietică.
„Blocul este o formă de a realiza această dependenţă de stat până-n măduva intimităţii ultime. Nu aveai, pur şi simplu, intimitate”, spune arhitectul Augustin Ioan.
„Era un model sovietic în care toată lumea supraveghea pe toată lumea, în care pereţii erau subţiri ca să audă fiecare ce se vorbeşte dincolo, în care vizoarele de la uşă dădeau unul în altul ca să vadă fiecare cine vine la fiecare”, adaugă istoricul Dan Falcan.
Între anii 1956 şi 1958, cartierul de case din Groapa Floreasca a fost inclus în planul de urbanizare a Bucureştiului.
Au fost demolate sute de imobile, iar locuitorii lor, mulţi dintre ei rromi, au fost deportaţi. Cei mai norocoşi dintre ei au fost mutaţi la bloc.
„Blocul a rămas, dar abuzurile care s-au făcut atunci cu populația rromă, care locuia, mă rog, stătea pe-acolo... au fost deportați, a fost o nouă deportare, i-a trimis în Bărăgan, i-a lăsat p-acolo, i-a abandonat”, spune Augustin Ioan.
Au fost construite zeci de blocuri şi cvartale în stil realist-socialist şi constructivist, după modelul arhitecturii sovietice: imobile stereotip, strict funcţionale, poreclite de populaţie „coteţe".
„Am studiat de pildă discursul din 54 al lui Hrusciov pentru industria de construcții. El dovedește că a înțeles care este mecanismul de tehnici de manipulare prin locuire. Nu diversitate, atunci se introduce tipizarea, un singur tip de bloc dacă se poate. Vă imaginați?”, adaugă arhitectul.
„Noi nu suntem împotriva frumuseţii. Ci împotriva lucrurilor inutile. Nu se poate transforma o casă contemporană, prin mijloace formale, într-un soi de biserică sau de muzeu. Aceasta nu aduce niciun confort suplimentar locuitorului, ci complică utilizarea clădirii şi îi scumpeşte costurile”, decreta Nikita Hrușciov în decembrie 1954.
„Ce-nsemnează un singur tip de bloc? Însemnează că nu știi unde ești pe lumea asta. Oi fi la Slobozia, oi fi la Dej, oi fi la Fălticeni, habar n-am. Deci este depersonalizat”, Augustin Ioan.
„Era ideea comunismului în principal ca toţi să fim o pastă informă, nimeni să nu o ia înaintea celuilalt”, adaugă Dan Falcan.
„Nu trebuia să fie lăsată personalitatea umană să se exprime, nici la nivelul arhitecţilor, fiindcă arhitecţii erau puşi să facă aceleaşi blocuri. Dar nu erau lăsaţi nici oamenii să trăiască, să-şi construiască locuinţe, să-şi facă casa cum doreau ei. Pur şi simplu erau obligaţi să accepte condiţiile impuse de către partid”, mai spusn istoricul.
Filmele de propagandă preslăveau noile cvartale din cartierul Floreasca. Chipurile erau destinate exclusiv proletariatului, celor care trudeau din greu pe şantierele patriei, pentru construcţia socialismului.
„Se urmărea pur şi simplu nivelarea întregii populaţii. Erau aduşi foarte mulţi oameni din mediul rural, fiindcă se construiseră multe fabrici şi atunci sigur că era nevoie de locuinţe pentru muncitori în principal”, spune Dan Falcan.
În fapt, noile locuinţe nu erau nimic altceva decât o replică a apartamentelor de tip sovietic, dom-kommuna rusă, clădirea comună, care avea ca scop dependenţa absolută a cetăţeanului faţă de stat.
„Spațiu foarte redus pentru familie, lipsă de intimitate, copiii erau scoși și crescuți laolaltă, vă amintiți Șoimii patriei? Iată! Vă aduceți aminte fabricile de mâncare? Erau în programul avangardei sovietice. Voiau masificare, depersonalizare și toate lucrurile astea”, spune Augustin Ioan.
Victoria Sânpetru are 82 de ani. Locuieşte în cartierul Floreasca de peste 50 de ani, pe strada Frederic Chopin. S-a născut în comuna Scorţaru Vechi, judeţul Brăila şi a ajuns la Bucureşti în anul 1948, după ce comuniştii au dat Legea de Reformă a Invăţământului.
„Adică de la vechiul capitalism învăţam acum ce ne-nvăţau comuniştii că intrau comuniştii pe fir. Având fratele în Bucureşti, zice: haide, dragă, că s-au înfiinţat o grămadă de şcoli în Bucureşti. Am început să umblăm, fratele meu a cerut şi el o casă: stau cu sora mea şi e şi ea mare de-acuma, e studentă, a venit din cauza schimbărilor astea cu şcolile”, povestește Victoria Sânpetru.
Îşi aminteşte că în anii 50, după venirea la putere a comuniştilor, oamenii erau pur şi simplu daţi afară din propriile case şi forţaţi să locuiască la comun cu străinii.
„Burghezia trebuia să nu mai fie! Şi intelectualii... se pusese cu bâta pe ei! Dar trebuia să fii cuminte şi să taci din gură. La un moment dat, s-a cerut şi se cerea mereu muncă voluntară din partea oricui. Indiferent cine eşti, că eşti arhitect, că eşti doctor, că eşti elev, că eşti student, în toate domeniile. Mai ales în domeniul construcţiilor, când a-nceput să se ridice case să le dea la muncitori, parcă le scotea d-aici şi le dădea dincoace!”, spune Victoria Sânpetru.
În anul 1960, Victoria Sânpetru a primit repartiţie în cartierul Floreasca după ce s-a înscris în programul de voluntariat în domeniul construcţiilor.
Repartiţiile, însă, nu aveau nimic din strălucirea pe care partidul comunist o prezenta în filmele de propagandă.
„A zis astea sunt vile pentru muncitori. Ca şi muncitorii, dimineaţa când pleacă la lucru, să-şi bea cafeluţa. Şi cafeluţa ţi-o bei într-o bucătărie d-asta… Că sunt două rânduri, trei rânduri de blocuri aici… sunt unele ale CC-ului care au altă împărţire, mai mare suprafaţa, pe care le-au înzestrat cu lampă, cu aragaz, cu bucătărie, nouă nu ne-a dat nimic”, povestește Victoria Sânpetru.
Blocuri cu privilegii pentru activiştii de partid şi cutii de chibrituri pentru oamenii muncii. Aşa arăta, de fapt, realitatea din spatele falsei imagini idilice.
„Apăruse televiziunea, pe 31 decembrie 1956 a fost prima emisiune de televiziune şi sigur că erau reportaje din casele acestea noi în care bineînţeles că erau glorificate aceste condiţii de trai. Cartierul arăta foarte curat, maşini aproape că nu vedeai, vedeai ici-colo un Moskvici, un Trabant, era plin de flori”, spune Dan Falcan.
„Faceţi cunoştinţă, vecinul Dâncu Paraschiv din orchestra simfonică radio. Paraschiv e un om umblat. Revoluţia culturală l-a trimis la Moscova, unde a studiat cu David Oistrah. Pasiunea gospodărească a tovarăşei Moldvai, altă vecină. Locatari mai vechi, familia Moldvai, familie mare judecând după pregătirile mamei”, insista propaganda comunistă.
Dacă pentru unii locatari repartiţia a fost o bătaie de joc având în vedere condiţiile precare de trai, pentru alţii a fost mană cerească.
Iacob Gutstein are 83 de ani. A lucrat ca mecanic auto şi tehnician principal pe platforma Pipera şi trăieşte în cartierul Floreasca din anul 1958. Atunci a primit repartiţie de la Primărie, după ce casa în care locuia a intrat în planul de demolări.
Apartamentele primite de la Gheorghiu-Dej asigură un trai destul de decent, crede Iacob.
„Pe străzile astea apropiate, sunt mici, însă se poate trăi, adică au toate, au baie, bucătărie, balcon unele deci se poate trăi. Ca dovadă că noi supravieţuim destul de bine. Eu, gândiţi-vă, am plecat de la pământ pe jos şi am ajuns la parchet, pe jos. Deci pentru mine a fost o mare realizare”, spune Iacob Gutstein.
Cvartalele destinate muncitorilor erau lipsite de orice confort. Luxul le era destinat doar securiştilor şi mebrilor de partid, cei care primiseră repartiţie în blocurile altfel, ale CC-ului.
„Clădirea asta în care stau eu era la cărămidă, şi era pământ până la etajul întâi şi a trebuit să mă urc pe pământ să intru pe geam. Am avut un şifonier care a trebuit tăiat cu fierăstrăul în două ca să intre, dar am supravieţuit”, mai spune Iacob Gutstein.
Un cartier al proletariatului şi al securiştilor de gradul doi, al muncitorilor şi nomenclaturii comuniste, un cartier unde, însă, noile apartamente erau repartizate în funcţie de...funcţie.
„Toată lumea vorbește de racordare în anii 60, ne-am racordat la momentul modernist, nu-i adevărat. Alea erau case pentru... n-ajungeai acolo decât în anumite condiții, ți se repartiza, se făcea un anumit mix de populație, să predomine clasa muncitoare. Dacă erai intelectual, te trezeai la etajul 9 sau 10. Mai jos stătea clasa muncitoare”, spune Augustin Ioan.
„Locuiau aici şi intelectuali, sportivi, avocaţi, dar în principal, sigur, din cauza faptului că mai locuiau şi lucrători în aparatul Ministerului de Interne, s-a spus că e un cartier de securişti, spune Dan Falcan.
Floreasca rămâne cartierul care astăzi se mândreşte cu străzile sale îngrijite, cu nume de compozitori, de-a lungul cărora se împletesc casele boierilor de altădată şi blocurile realist-socialiste. Un cartier care exprimă istoria noastră recentă, un loc în care trăiesc deopotrivă nostalgici, dar şi contestatari ai vremurilor comuniste.
