CA-N FILME. Suspansul? Hitchcock l-a inventat

Însă dincolo de legenda marelui regizor, care a însemnat o influență covârșitoare pentru cineaști ca Steven Spielberg, Quentin Tarantino, Brian de Palma, Martin Scorsese sau John Carpenter, stă povestea unui om genial, dar complexat, creativ, dar frustrat, care a știut ce să-i servească publicului pe tavă ca să-l țină prins.

„Voyeurismul, sexualitatea și culpabilitatea! Hitchcock a fost un mare pervers. Cam asta e!", spune Alin Ludu Dumbravă. „Ele într-adevar sunt caracterizate de această obsesie pentru eros, pentru dragoste și moarte. Multe dinte filmele lui sunt practic traversate de această obsesie...", explică Mihai Chirilov, critic de film.

Tocmai de aceea, și criticilor de film le este greu să-i cuprindă personalitatea.

„Stai așa, să mă gândesc cum îl prezint, că asta e greu, e nimic! Tu înțelegi că ăsta a făcut o tehnică de suspans din nimic!?”, spune Laura Meleacă, blogger.

„Vezi ce pățesc băiețeii care nu sunt cuminți"?

Anul 1909, undeva, lângă Londra. Alfred Hitchcock are 10 ani și este trimis de tatăl său la secția de poliție cu o scrisoare pe care nu avea voie să o deschidă. Ofițerul o citește și, fără niciun cuvânt, îl închide într-o celulă pentru câteva ore. Hitch e speriat de moarte, iar când este în sfârșit eliberat, i se spune cu blândețe: „Vezi ce pățesc băiețeii care nu sunt cuminți"? Se spune că acela a fost punctul de pornire al fricilor și fobiilor lui, sursa tehnicilor de suspans.

„Se pare că atunci când era copil, avea în jur de 12 ani, era înmatriculat la o școală de iezuiți, unde se aplicau metode de educare foarte stricte", explică Laura. „Într-un registru erau trecuți toți năzbâtioșii, precum și pedeapsa pe care o vor primi, numai că acolo nu era trecut momentul aplicării acestei pedepse. Și se pare că această așteptare l-a marcat pentru tot restul vieții și de aici și-ar trage această obsesie pentru a produce suspans!", adaugă ea.

Hitchcock a început să facă filme în Marea Britanie în anul 1922, dar abia în 1939 a ajuns in America. Inițial, nu a fost acceptat, pentru că producătorii nu îl credeau în stare să facă față la Hollywood. Câțiva ani mai târziu, Hollywood-ul însă își pleacă fruntea în fața filmelor lui Hitchcock.

„Maestrul suspansului, da? El a brevetat, nu a brevetat, dar a ridicat suspansul la titlul de religie, având și această definiție foarte bazică, comparând suspansul cu surpriza!", subliniază Mihai Chirilov.

„În momentul în care el a creat un film, nu a vrut să spună spectatorului o poveste. Sau să își descătușeze demonii. Ci a vrut să se joace cu mintea spectatorului", spune Laura.

Orice om care a filmat vreodată îi datorează ceva

Multe dintre filmele lui Hitchcock au fost experimente cinematografice. Îi plăcea să se joace, să testeze diverse tehnici de filmare și montaj. Mel Brooks spunea, în producția sa „High Anxiety", că orice om care a filmat vreodată măcar 20 de minute, îi datoreaza ceva lui Hitchcock.

„Brian de Palma a zis că este imposibil să nu ajungi la încadraturile lui Hitchcock, pentru că el le-a acoperit pe toate. Și în momentul în care gramatica cinematografică înseamnă atâtea unghiuri din toate părțile din studio, este imposibil să nu ai aceleași încadraturi", explică Alin.

„Hitchcock, de pildă, a brevetat, doar unul dintre multiplele lui merite, o mișcare de cameră. Un truc vizual care se cheamă efectul vertigo, folosit pentru prima oară în unul dintre marile lui filme, cu același titlu, „Vertigo", spune Chirilov. „E un soi de deformare a imaginii, de modificare a perspectivei operând practic două mișcări de aparat. Una care este zoom-ul, pe care îl poți regla, pe de o parte. Și, pe de altă parte, mișcarea efectivă de cameră, care este pusă în contrast cu zoom-ul", adaugă el.

„Principalul vector de transmitere a emoției, fie că este bucurie, tristețe, plictiseală, este ochiul actorului. Ochiul este cel care transmite emoția", subliniază Laura. „O alta tehnică ar fi aceea a posturii camerei de filmat, care nu este doar camera de filmat. Sclipirea de geniu înzestrează camera de filmat cu valențe de ochi uman, ochi care iscodește, caută frenetic în cameră un obiect sau mai multe obiecte sau persoane care sunt suspecte sau care nu ar trebui să fie acolo".

„O alta metodă a sa de a crea suspans și de a-l aduce la cote foarte înalte ar fi ceea ce în engleză se numește point of view, sau în termeni românești cinema-ul subiectiv. Avem un exemplu în Rear Window, în care James Stewart se uită pe fereastră, vede un cățel, zâmbește, apoi se mai uită, mai vede altceva, iar zâmbește. Zâmbetul este același. Dar el vede lucruri diferite", explică Laura.

Francois Truffaut spunea, la un moment dat, despre Hitchcock: „Este imposibil să nu te gândești că, la Hitchcock, secvențele de dragoste erau filmate ca niște crime, iar secvențele de crimă erau filmate mai degrabă ca cele de dragoste".

Obsesia pentru femeile vulnerabile

„A avut o obsesie pentru femeile vulnerabile. Practic sunt foarte multe femei, foarte multe blonde glaciale in filmele lui. Tiparul blondei vulnerabile se regăsește în majoritatea filmelor lui mari", spune Mihai Chirilov. „Vertigo de fapt este chiar despre asta, despre felul în care detectivul practic recompune imaginea femeii pe care o iubește într-o femeie care, crede el, seamănă cu cea pe care a pierdut-o, vopsindu-i părul, făcând-o să semene cu acea blonda care moare din greșeala lui".

Pariul și rezultatul

1960. Hitchcock, deja cunoscut publicului larg din serialul sau de televiziune „Alfred Hitchcock presents", punea un pariu riscant. Investea 850.000 de dolari din propriul său buzunar într-un film cu un scenariu controversat. Paramount nu dădea doi bani pe el, dar a fost de acord sa îl promoveze dacă și-l filma singur. Pelicula a schimbat tot ceea ce se știa despre cinematograf. „În Psycho, până la minutul 41 ai filmul unei secretare care fură niște bani și fuge și nu știi dacă va veni poliția pe urmele ei, dacă nu va veni, și ai suspans de genul ăla. Se cazează la motel și în minutul 41 moare", spune Andrei. „Deci, una la mână, filmul devine cu totul altceva. Doi la mână, personajul pe care tu îl credeai principal, la minutul 41 îți iese din film definitiv. Ăsta e un dublu preș tras".

„Altă secvență pe care lumea n-o va uita niciodată este secvența din duș. Era pentru prima oară în istorie când chipul de monstru sălășluia chiar într-un chip uman!", spune Laura. „El a făcut în filmul ăla ceva ce nimeni nu s-ar fi așteptat în epocă să facă. Practic să-și omoare personajul principal la mai puțin de jumătatea filmului.", explică Mihai Chirilov.

Hitchcock s-a descurcat extraordinar pe partea de promovare a filmului Psycho. A generat o adevarată campanie de stârnire a curiozității. Și-a pus echipa să jure că nu o să dezvăluie finalul filmului. A obligat cinematografele să nu permită accesul oamenilor în sală după începerea filmului. A păstrat cu sfințenie secretele producției, a stârnit interesul oamenilor și apoi... i-a speriat. Rău.

„ A știut cum să folosească muzica, când s-o folosească si cum să o facă să nu dețină supremația în imaginile în care era folosită", spune Chirilov.

În 2010, la 50 de ani de la lansarea filmului „Psycho", Universal a lansat o versiune Blu-ray high definition a filmului. Prelucrarea sunetului a fost partea care a generat cea mai mare provocare și la care s-a lucrat intens.

În anii 60, Hitchcock devenise un star. Pentru prima oară, un film nu era promovat prin actorul principal, ci prin... regizorul său! „Un film de Alfred Hitchcock" era un gir suficient ca să aducă lumea la cinema.

Alfred Hitchcock s-a jucat, mai ales cu mintea noastră. Și a făcut-o prin povești simple, liniare, punând miza pe ceea ce spectatorul percepea, pe conexiunile ascunse pe care creierul uman le realizează, pe psihanaliză. Până la urmă, spunea el, „drama este chiar viața, cu părțile plictisitoare extirpate!"

Într-un interviu din anii 70, Alfred Hitchcock, regizorul care n-a primit niciun premiu Oscar, spunea: „Nu trebuie să umplem pagini de scenariu, ci să umplem un ecran dreptunghiular din sala de cinematograf". Și a făcut asta, de-a lungul unei cariere de 40 de ani.

Materialul a fost prezentat la rubrica „Istorie cinematografică” a emisiunii „Ca-n filme”. Întreaga emisiune o puteți urmări AICI.