Ce au de spus felinele despre Istanbul? Problemele oamenilor, din perspectiva animalelor

Data publicării:
pisica frumoasa

Oamenii sunt cei mai importanți. Ba nu, câinii. Nu cumva pisicile? Dar lămâile ce cusur au? Niciunul! Artistul vizual Ovidiu Anton nu face discriminări, atunci când își alege protagoniștii, pentru a-și transmite mesajul. Fie că e vorba de ființe care pot articula cuvinte sau de necuvântătoare, românul stabilit la Viena colindă lumea și-și spune poveștile cu ce găsește la îndemână.

„Digicult” vă propune un interviu despre cum ne putem face auziți și înțeleși și, mai ales, despre cât de important este să nu rămânem indiferenți:

Se spune că "acasă" e locul în care ți-e sufletul. Dacă-l întrebi pe Ovidiu Anton, afli că "Acasă este acolo unde sunt problemele mele", cum se numește expoziția sa de la Centrul Ceh din București.

OVIDIU ANTON, artist vizual: Am stat cu un prieten, când stăteam în Istanbul și vorbeam exact despre chestiile astea, ne gândeam la constructul ăsta: ce înseamnă să fii acasă. Este casa, este limba, este familia, ce înseamnă, de fapt? Am ajuns, așa, amândoi, într-o glumă, la concluzia că, de fapt, acasă e acolo unde sunt problemele, acolo e casa.

Acasă a însemnat, până acum câțiva ani, România. Deși s-a stabilit în Austria, timișoreanul este, în continuare, conectat la realitatea din țară. În anul 2015, lucrarea sa "Miroase a Paradis", realizată împreună cu antropologul Alexandru Balășescu - expat, la rândul lui, a câștigat concursul "Create Your Bucharest" și a reprezentat România la Bienala de la Viena. Eroii principali ai filmului sunt... doi câini.

ALEXANDRU BĂLĂȘESCU, antropolog: Povestea este a unui cățel care pleacă din București, prin adopție, spre Viena și a altui cățel care vine în București și se pierde de stăpâni. Vine cu niște expați.

OVIDIU ANTON, artist vizual: Primul câine, care își trăiește viața în Viena, în lesă, povestește cum a fost, înainte, în București, unde trebuia să trăiască într-o anarhie sau într-o "libertate" unde nu are de mâncare, nu are acoperiș, nu are nimic, dar trebuie să lupte cumva. Și al doilea câine e un câine care a ajuns în București cu niște diplomați și a fugit de-acasă, ca să trăiască în anarhia asta, pe stradă.  Și vedem fiecare dintre cei doi căței ce câștigă și ce pierde. Povestea nu este aceea a câinilor vagabonzi din București, nu asta ne interesează. Ne interesează o perspectivă non-umană asupra unor chestiuni importante cum ar fi urbanismul, exilul, stilul de viață postmodern, nomad? Nu-mi place termenul, dar, din lipsă de altul... Contemporan! Stilul de viață contemporan nomad, modul în care se fac și se desfac relațiile, în grupuri de apartenență. Și chestiunea spațiului public.

Încercăm să relativizăm ideea de libertate și eterna poveste "Întotdeauna iarba e mai verde la vecin".

ovidiu anton
Ovidiu Anton

La vecini, nu doar iarba e mai verde, ci și lămâile sunt mai gustoase. Ovidiu Anton s-a convins de asta în timpul realizării unui documentar despre separarea unei țări: Cipru. Un teritoriu locuit de secole de aceiași oameni a fost împărțit, în anii '70, în două zone distincte, cu graiuri și reguli diferite.

OVIDIU ANTON, artist vizual: E o situație foarte absurdă. Sunt două părți. Și există o linie care e păzită, cu zid, cu de toate. Până în anii 60, au trăit, de fapt, împreună. După aia a fost tot conflictul ăsta, unde au intervenit turcii. Și acum sunt două republici: este UE și nordul, unde sunt turci sau vorbesc turcește. Eu, vorbind cu oameni din ambele părți, mi-au spus că au fost forțați, cei din sud, să meargă în nord și cei din nord, greci, să se ducă în Cipru. Și, cumva, în ambele părți mi-au spus că da, e totul ok acum, după două generații, dar lămâile au fost, totuși, mai bune acolo unde-au stat înainte. Acolo, când te duci la cineva în vizită, e obiceiul să iei o lămâie de la tine din pom, să vii cu două lămâi. //...// Aduci o lămâie de la tine. Am luat lămâia asta ca un simbol foarte actual sau vizibil. Și de asta am ajuns la lămâile astea. Și, în acleași timp, am gândit ce aș putea eu, dacă sunt invitat acolo, ca artist, să lucrez? //...// Ce pot să fac, ca impact, ca artist, dacă vin acolo, că nu-s politician, sunt artist, deci nu pot să fac multe! Singurul lucru: să iau o lămâie, s-o schimb cu altă lămâie, dintr-o parte în cealaltă. Așa am ajuns la "schimbul" ăsta de lămâi.

De fapt, n-ai voie să iei, din partea de nord, să aduci plante și nici animale, că atunci ele intră în UE. Și-ți trebuie hârtii. De fapt, ai acolo pisici, ai câini care trec granița și n-are nimeni nicio treabă, dar e o chestie de-asta: nici măcar cu lămâia n-aveam voie să trec. Și trebuia și pentru lămâie să-mi fac niște hârtii, să merg la nu știu ce institut...

În vreme ce, în Cipru, restricțiile sunt dintre cele mai bizare, pisicile din Istanbul își trăiesc viața în libertate deplină. Ovidiu Anton a ajuns la concluzia că nu le poate ignora. Astfel s-a născut o poveste despre transformările prin care a trecut metropola, din perspectivă... pisicească.

OVIDIU ANTON, artist vizual: Sunt șase personaje. Eu am filmat, cât am stat în Istanbul, patru luni, ieșeam pe stradă în fiecare zi și căutam cele șase pisici ... Și le filmam. Când am avut destul material, am întrebat șase prieteni, care se preocupă cu dezvoltarea orașului, a cartierului Beioglu, a cartierului european. Și, cumva, m-a interesat "gentrificarea" în Istanbul și, de fapt, despre asta e filmul. Pisicile povestesc ce înseamnă să stai mult pe stradă și să fii un "flaneur", să te uiți la oameni, cum își trăiesc viața, și cum s-a schimbat cartierul în ultimii 100 de ani.

ALEXANDRU BĂLĂȘESCU, antropolog: Mi-a zis "Mă interesează pisicile din Istanbul, că sunt atât de multe, și-acum, văzându-le, vreau să fac ceva despre ele". Discutând, el a zis "Nu vrei să joci o pisică, în filmul ăsta? Vreau să filmez niște pisici și să le dau voce. Trebuie să vorbești liber și să spui cam cum te-ai simți tu în pielea unei pisici din Istanbul".

Ce au de spus felinele despre Istanbul?

OVIDIU ANTON, artist vizual: Povestesc de toate, de fapt. Alexandru Bălășescu e o voce, el vorbește în limba engleză. Mai am un tâmplar care vorbește, două artiste și... caracterele sunt diferite. I-am întrebat pe oameni, fără să le dau un script ...să se gândească din poziția unei pisici care stă pe stradă și se uită la oameni, de fapt asta e haios, că Istanbulul e plin de pisici. Ele stau și oamenii le mângâie...

ALEXANDRU BĂLĂȘESCU, antropolog: Asta este o tehnică pe care antropologii o folosesc întotdeauna: e aceea a decentrării și, prin metodă specifică, a câștigării perspectivei celuilalt asupra realității, asupra culturii și intersecției dintre cultura antropologului și culturile celelalte, studiate. Extinderea metodei la animale e un artificiu interesant (...) și cred că face parte dintr-o tendință mai mare, aceea de a recunoaște faptul că oamenii fac parte din regnul animal și "detronarea" omului de la capătul liniei evoluției.
Ce se întâmplă, însă, în Istanbul: oamenii pun, în acel spațiu interstițial, în spațiul public, de fapt, fac niște construcții pentru pisici. "Hotelurile" pentru pisici, apartamentele pisicilor făcute de oameni, reflectă foarte bine statutul social: în cartierele bogate sunt foarte elaborate, pictate, pe 2-3 etaje, iar în cartierele sărace de multe ori se reduc la o cutie de carton sau două, dar întotdeauna există apă, mâncare grăunțe șamd.

Câini, pisici sau lămâi, toate "personajele" lui Ovidiu Anton reflectă realitatea imediată, spun povești cu substrat social.

OVIDIU ANTON, artist vizual: Asta mă interesează foarte mult și, mai ales, mă interesează mult chestiile care se întâmplă în spațiul public, care ar trebui să fie un spațiu democratizat și nu este. Eu, când călătoresc și când sunt în rezidențe, văd asta, în multe culturi: ce și cum se întâmplă. Eu asta încerc: să prind momentele și situațiile astea, în lucrările mele, să le reproduc și să creez o poveste.

alexandru balasescu antropolog
Alexandru Bălășescu

ALEXANDRU BĂLĂȘESCU, antropolog: Modul în care se relaționează cetățenii unui oraș la animalele din oraș,  acest mod de raportare vorbește, de fapt, și de raportarea la spațiul public, și de chestiuni care țin de incluziune/excluziune și care se extind și asupra celorlalți cetățeni. Există oameni care n-au adăpost, există oameni marginalizați, și modul în care îți tratezi animalele marginalizate de multe ori este rezonant cu modul în care oamenii își tratează marginalii, într-un oraș.

Poveștile lui Ovidiu Anton nu se nasc întâmplător. Și au, întotdeauna, o miză.

OVIDIU ANTON, artist vizual: Când intru într-un proiect, de obicei sunt chestii foarte personale. Deci nu mă gândesc că vreau să obțin ceva, mă gândesc în ce mediu ar funcționa proiectul. Lucrez foarte mult în sculptură și foarte mult în video. Mă gândesc că aș putea să le combin. Mă gândesc în termeni de spațiu public: dacă arăt ceva în spațiul public și dacă arăt ceva în spațiul instituțional. Spațiul instituțional e mult mai protejat decât spațiul public, dacă faci o lucrare în spațiul public, ajungi să "vorbești" cu toată lumea care trece. În spațiul instituțional, într-o galerie, într-un muzeu vin oamenii care vor să vină, îi interesează discursul vizual, discursul poate mai filosof.

Artistul crede că spațiul public ar trebui să fie într-o perpetuă transformare.

OVIDIU ANTON, artist vizual: Te gândești la sculpturile alea cu cai, monumente, cumva devin și ele inflaționare. Nu le mai vezi, la un moment dat. Le vezi o dată, de două ori, ca și graffiti-urile astea cu "anarhie". Dar, la un moment dat, nu le mai vezi, pentru că treci în fiecare zi pe lângă ele, ești în gândurile tale, trebuie să prinzi metroul, să prinzi autobuzul și nu le mai vezi.  Și-n spațiul public ar trebui să se schimbe mult mai repede monumentele care vorbesc pe limba asta, vizuală, cu spectatorii, cu oamenii care le văd.

Nu oamenii care trec, zi de zi, pe lângă monumente sunt cei care decid ce apare și ce dispare din spațiul public.

OVIDIU ANTON, artist vizual: De fapt, politicienii sunt cei care spun, în ultimă instanță, ei decid "Facem acum o sculptură interactivă"  sau "Facem încă un Mihai Viteazu". Ce-ajută să mai faci încă un erou din istorie? Cine-l mai vede, de fapt, cine vorbește despre el? N-ajută cu nimic, trebuie toate chestiile contemporane care se-ntâmplă, problemele cu refugiații, astea trebuie să vină, în ziua de azi. Numai că se-ntâmplă lucrurile mult prea încet. Și poate-ți trebuie și niște... cum să spun... mai mult curaj, ca să faci o chestie mai contemporană.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri