Copilăria scriitorilor. Cezar Paul-Bădescu nu poate uita desenele animate cu Heidi şi Sinbad marinarul
„Cartea astea a-nsemnat pentru mine ceea ce-nseamnă toate cărţile pe care le scriu sau le-am scris, adică o formă de autoterapie, o formă prin care încerc să mă regăsesc pe mine însumi; în cazul ăsta, încerc să mă regăsesc făcând o incursiune, o imersiune în copilăria mea. Şi, exact ca-n orice terapie, ca-n psihoterapie, incursiunea în copilărie este cea valabilă”, spune Cezar Paul-Bădescu, publicist și scriitor.
Comparat cu Holden Caulfield, adolescentul rebel din celebrul roman-cult al anilor 50 „De veghe-n lanul de secară”, Cezar, scriitorul, sau Daniel, copilul-poveste, era sensibil şi isteţ dar stângaci în relaţia cu cei din jur.
„Eram un copil retras, şi personajul este un copil retras, un copil care, în fine, nu prea se juca cu ceilalţi în faţa blocului, mergea în faţa blocului dar, pentru că era bătaia de joc a celorlalţi, fiind retras… copiii au multe instincte asemănătoare animalelor; când simt slăbiciunea celuilalt, sar pe el, aşa şi animalele. Copiii cum te simt că nu reacţionezi, au o plăcere să-şi bată joc, să te transforme într-un cal de bătaie. Eu nu reacţionam nu pentru că eram prost, bleg sau nu ştiu ce deşi poate că eram şi toate ăstea”, povestește scriitorul.
Copilăria nu înseamnă doar inocenţă şi lumea magică a poveştilor; înseamnă si clipe de singurătate, şi de foarte multe ori timiditate şi ruşine.
„Existau tot felul de puştani care-şi băteau joc de mine, mă porecleau, îmi ziceau în toate felurile, eu tăceam, înduram şi la un moment dat mi se umplea paharul şi-i puneam la pământ fără prea mari eforturi”, își amintește el.
A fost un puşti curios, isteţ şi cuminte. Era modest, nu-şi permitea jucării sofisticate, iar bucuriile cele mai mari veneau adesea din lucrurile mărunte. Recunoaşte că momentele care i-au rămas adânc în memorie sunt legate, în mare parte, de muzica din serialele TV.
Amintirea supremă rămâne, însă, cartea: poveştile nemuritoare, Winnetou sau romanele lui Jules Verne au însemnat pentru puştiul Cezar, fericirea de zi cu zi a unor vremuri când singura şi cea mai mare grijă era ca personajele din cărţi să nu păţească nimic rău.
Dacă în zilele noastre desenul animat s-a mutat în sfera jocurilor pe calculator, în anii 70, desenele animate trecute prin filtrul cenzurii deveniseră un adevărat lux.
„Pe vremea aia erau două desene animate japoneze: Heidi şi Sinbad marinarul, ambele cu personaje cu ochii mari şi când vedeau ceva făceau 'Oaaa', şi gura când vorbeau era aşa într-o parte, Heidi striga Okata. Ookata înseamnă bunicule în japoneză; Sinbad marinarul... şi ţin minte că am învăţat cântecul de pe generic de la Sinbad marinarul în japoneză”, mai spune Cezar Paul-Bădescu.
Cât despre muzica anilor 70 ascultată în adolescenţă, pe sub mână, de la Beatles la Pink Floyd…
„Ai mei şi-au cumpărat un pickup Tesla, era cehesc, am impresia, şi am început să-mi cumpăr viniluri, mergeam la Muzica, la magazinul Muzica şi-mi luam viniluri, pe-atunci eram cu rockul, nu găseam la Muzica formaţii rock româneşti, dar încercam pe sub mână să fac rost şi de discuri din ăstea cu Led Zeppelin, Deep Purple”, rememorează scriitorul.
Pentru Cezar, fotografiile copilăriei readuc la viaţă cei mai frumoşi ani şi, odată cu ei, frânturi de amintiri păstrate, cu sfinţenie, într-un album: prima zi de şcoală, imaginea bunicilor, prietenii de joacă sau Ziua Mamei.
Şi cum prima dragoste nu se uită, Cezar mărturiseşte că cea dintâi iubire, de puşti timid şi uşor stângaci a fost Leonora.
„Asta este făcută tot în Apuseni, la bunicii mei din Ardeal, ne-au îmbrăcat în costume populare, costumul popular acolo este cu bandă tricoloră pentru că pentru ei era o mândrie, moştenire de când erau în minoritate, costumele populare aşa sunt la bărbaţi. Şi Leonora era dragostea mea din vremea aia, eram îndrăgostit de Leonora, era cu un cap mai mare decât mine, dar eu o iubeam”, povestește Cezar Paul-Bădescu.
Ataşat a fost şi de bunicii săi. Vorbeşte cu emoţie despre soarta bunicului mort pe front şi despre sacrificiile femeii care şi-a dedicat întreaga viaţă copiilor săi, în vremuri grele de război.
„Poveştile mele cu bunici sunt destul de tragice, nu mai am bunici, au murit cu toţii şi sunt lucruri destul de triste”, spune publicistul.
Anii copilăriei, cu bune sau cu rele. Aşa îşi aminteşte Cezar Paul Bădescu vremea inocenţei. Povesteşte cu drag, de fiecare dată, despre lucrurile aparent neînsemnate din vremea când era doar un puşti, lucruri care, însă, l-au format ca om şi despre care, zeci de ani mai târziu, a scris în cartea sa jurnal. Trecerea timpului pare mai uşor de acceptat atunci când o ascunzi, printre rânduri, în paginile unei cărţi.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
