Coregraf, despre situația artiștilor în vremea revoluției fiscale: „Nu existăm în conștiința omului politic din România”

Data actualizării: Data publicării:
captura piesa digicult

Cum poți trăi din cultură, în România, în vremurile revoluției fiscale? Nu prea poți. Pentru foarte mulți independenți din domeniul artelor, câştigul financiar a devenit... doar o figură de stil.

Noile politici fiscale nu doar că lovesc din plin sectorul cultural și așa ignorat. Ci afectează ONG-uri, organizații culturale și mii de artiști independenți: coregrafi, dansatori, regizori, actori, manageri de proiecte culturale și scriitori. Dar, în fond, pentru politicienii români, nici măcar sănătatea și educația nu sunt o prioritate. Cu atât mai puțin cultura. Până la urmă, „un popor fără cultură este ușor de manipulat".

„Ceea ce în 2016 era criticat de actuala coaliție, era criticat vehement, spuneau că domnule, sunt niște măsuri care or să lovească în pătura de mijloc care și așa e atât de vulnerabilă și de abia se instituie, e aberant, ei acum le promovează. Rămâi KO. Realmente”, afirmă Radu Apostol, regizor, co-fondator al Centrului Replika.

În lipsa unei politici fiscale care să prevadă impozitarea progresivă, trecerea contribuțiilor de la angajator la angajat, schimbarea modalității de redirecționare a 2% din venit și, mai nou, absurdul Formular 600 au paralizat, la propriu, sectorul cultural independent.

„ A fost așa o lovitură pentru noi, pentru artiști și pentru artiști în general, faptul că oricum eram într-o situație destul de precară, adică nu aveam niciodată mecanisme de ajutor sau nu ne-am simțit niciodată încurajați să creăm și să producem cultură în România”, spune Adina Rosetti, scriitoare.

„Suntem o nișă, nu suntem sute de mii, nu vorbim de sindicalizare, suntem o mână de oameni dacă stai să te gândești. Dar totuși pentru mâna asta de oameni, ar fi trebuit să existe o concentrare foarte atentă pe detalii. Ies pe piață coduri și reforme și restructurări care nu iau de fapt în considerare toate problemele tuturor sectoarelor. Ca dovadă, cei care au făcut nu s-au gândit că există o mână de nebuni care fac activități independente care se confruntă cu alt tip de venituri”, spune Mihaela Michailov, dramaturg.

„Eu cred că este un act premeditat. Adică în momentul în care tu sprijini creșterea nivelului cultural al oamenilor țării tale, înseamnă de fapt că îi luminezi. Îi faci mai deștepți, mai înțelegători, mai buni. Or, ceea ce se întâmplă la noi este invers. Sistemul politic încearcă să ne țină în întuneric, să ne facă mai răi, să ne facă..să aducă în noi partea negativă a lucrurilor, și asta se vede prin modul în care ei înțeleg să se raporteze la sectorul cultural. Adică noi suntem...oamenii nici măcar nu se gândesc la noi, noi nu existăm în conștiința omului politic din România”, mărturisește Cosmin Manolescu, coregraf.

Ce înseamnă, de fapt, să fii artist independent în România? Înseamnă să depinzi de anumite linii de finanțare care nu sunt niciodată... sigure. Iar fondurile disponibile pentru proiecte culturale sunt, oricum, foarte puține.

„Liniile acestea de finanțare în primul rând că nu sunt permanente, de multe ori sunt de două sau de trei ori pe an, și sunt date ori de către AFCN care ține de Ministerul Culturii sau în cazul Bucureștiului, de ARCUB, care ține de Primăria Capitalei. În cazul altor orașe, de primăriile respective”, spune Mihaela Michailov, dramaturg.

Cu infimul buget destinat culturii, fiecare supraviețuiește cum poate. În alte state europene, există politici culturale avansate, operatorii culturali sunt susținuți cu ajutorul sistemelor de finanțare locale, regionale, granturi de dezvoltare sau de inovație.

La noi, până la politici culturale, ne exasperează birocrația, nepăsarea și demagogia.

Cosmin Manolescu este unul dintre cei mai cunoscuți coregrafi și dansatori de după 1990. De peste 20 de ani activează în sectorul independent. Are un master în management cultural și deține în portofoliu peste 200 de proiecte culturale. Spectacolele sale au fost prezentate la cele mai importante festivaluri și teatre de dans din Paris, Amsterdam, Londra, New York, Stockholm. Nu s-a rezumat, însă, doar la excelență în domeniul dansului. Cosmin s-a implicat activ pentru o reformă a cadrului legislativ privind sectorul cultural din România. Un demers pe cât de dificil, pe atât de dezamăgitor. Pentru că statului ...pur și simplu nu îi pasă.

Noi nu existăm practic, și de aceea noi nu suntem luați în niciun fel de ecuație a discuțiilor privind modificări legislative. De exemplu am fost obligați în 1999 să ne transforme din artiști în artiști PFA. Adică să devenim PFA-iști, adică să eliberăm chitanțe, facturi, însă nimeni nu s-a gândit că facturile, banii pe care noi îi strângem nu sunt pentru noi, sunt pentru proiectele noastre. Adică tu faci un proiect și pentru că faci un proiect, plătești impozit la stat. Și acum plătești și taxe de CAS, adică eu de fapt fac un proiect artistic pentru care plătesc sănătate, pentru proiectul artistic, nu pentru mine. Deci sunt niște lucruri care sunt aberante. După 20 de ani de luptă continuă pe care eu am făcut-o, am adresat o grămadă de întrebări despre problemele pe care le-am întâlnit, legate de sistemul de finanțare, de legislație, de modul în care unele instituții ar trebui să-și deruleze programele, am realizat foarte puțin în acești 20 de ani și e un ultim semnal de alarmă pe care noi îl tragem prin luările de poziție, prin ceea ce scriem în social media, prin pozițiile pe care le facem publice”, spune Cosmin Manolescu, coregraf.

În Franța, preşedintele Emmanuel Macron şi ministrul culturii Françoise Nyssen au lansat un plan în vederea "reducerii fracturilor culturale şi sociale". Printre noile măsuri propuse se numără şi prelungirea orarelor de funcţionare a bibliotecilor.

Între timp, în România, singurul lucru care se prelungește este agonia de orice fel.

„Artiștii sunt cei care scriu proiectele, artiștii sunt cei care concep bugetele, artiștii sunt cei care fac ulterior rapoartele narative, rapoartele financiare, deci în momentul ăsta artistul independent e multicefal, multidirecționat, ceea ce e interesant, e important dar cred că tocmai de asta ar trebui să primească mai mult credit și mai multă stabilitate. Nu poți să plătești o sumă, aceeași sumă indiferent de câștigul ..și aici e o discriminare. Sunt probabil artiști independenți care câștigă foarte mult. Ei nu pot să plătească aceeași sumă ca un artist independent care câștigă mult mai puțin. Marea masă a artiștilor independenți până la urmă câștigă o sumă de bani care le permite așa ca să fiu un om decent să spun, să supraviețuiască minimal”, afirmă Mihaela Michailov, dramaturg.

Strict pentru mine ca scriitor care trăiesc doar din venituri independente, deci din drepturi de autor, mă încadrez perfect în categoria cea mai defavorizată, am făcut așa un calcul ce ar însemna pentru anul ăsta să pot să-mi plătesc noile taxe către stat, ar trebui să scriu, să public, să vând într-un tiraj mediu două cărți. Și asta mi-ar acoperi cam cât ar trebui să dau eu anul acesta pentru asigurarea medicală și pentru pensie în 2018. Asta neștiind dacă eu chiar pot face lucrurile astea, dacă aș putea să scriu două cărți, dacă chiar s-ar vinde într-un tiraj mediu pentru România, asta înseamnă cam 2.000 de exemplare, în cazul cel mai fericit”, mărturisește Aina Rosetti, scriitoare.

În România ultimilor ani, zona culturală independentă este cea care a generat cele mai interesante proiecte educaționale sau participative. Prin prisma numeroaselor platforme de implicare socială, artistul independent a devenit un formator, un educator, un pedagog. Astfel încât miza sectorului independent este foarte mare.

„Problema este la nivelul clasei politice, acolo de fapt ar trebui ca oamenii să înțeleagă că artistul este unul dintre cei mai importanți responsabili să zic ai acestei societăți, pentru că prin munca lui el nu face decât să ducă mai departe, să crească nivelul conștiințelor, și indirect să contribuie la o dezvoltare personală mult mai puternică a oamenilor, a votanților, că până la urmă suntem într-un ciclu la care cu toții contribuim”, spune Cosmin Manolescu, coregraf.

București, Centrul de Teatru Educațional Replika. Aici, acum 3 ani, 7 artiști au transformat o fostă fabrică de conserve în scenă deschisă pentru proiecte culturale. Spațiul este cu atât mai important cu cât le oferă absolvenților de teatru șansa să debuteze.

Noi suntem cum spunem noi uneori ca într-un soi de chibuț. Suntem 7 artiști care avem marele avantaj, marele atu de a ne plăti facturile, întreținerea și toate costurile vieții de zi cu zi din joburile pe care le avem, din slujbele unde suntem angajați și reușim să menținem acest spațiu, contribuind noi 7 cu jumătate din onorariile care ni s-ar cuveni din proiecte. Suntem un chibuț în sensul în care toți facem de toate de la spălat toalete până la scris proiecte, și jucat în fiecare seară și întâmpinat spectatorii și menținând o relație foarte vie și umană cu spectatorul. Ala reușim să rezistăm, deci cu un efort foarte mare pe care îl întreprind toți artiștii care vin să performeze aici. Avem și această politică a accesului gratuit la orice manifestare culturală a noastră, dar asta pentru că ne ambiționăm noi să credem că noi toți ne dorim să avem semeni mai educați și mai sensibili la ceea ce se întâmplă în jur, mai toleranți. Or prin asta noi credem că accesul la cultură trebuie să fie gratuit tocmai pentru a atinge pături sociale cât mai extinse și comunități cât mai diverse care altfel nu ar ajunge la spectacole”, spune Radu Apostol, regizor, co-fondator al Centrului Replika.

În condițiile în care România a avut 24 de miniștri ai Culturii în 28 de ani, iar interesul politicienilor pentru acest domeniu a fost mai degrabă ...inexistent, bilanțul nu poate fi decât ...dramatic.

Nu era suficient că nu avem spitale, școli sau drumuri. Nu încurajăm nici politicile culturale pentru că ...vorba cântecului, „țara te vrea prost”.

Dacă vă uitați, sezonul cultural în România la început de an este mort. Adică noi până în martie, ne-am închis activitatea și așteptăm ce? Un ministru să semneze o hârtie? O filă de buget ca la rândul lor alte instituții să poată să înceapă să semneze contractele, să deruleze partea financiară, artiștii să poată să aprindă lumina în sala de spectacol, să dea drumul la căldură. Este inimaginabil. Adică domnul ministru de la finanțe ar trebui să se gândească că noi trebuie să existăm, noi trebuie să ne îndeplinim funcția pentru care ne-am pregătit toată viața. De ce am făcut un liceu de coregrafie? Facultăți, universități, am studiat ca autodidacți făcând tot felul de ateliere în străinătate, ca să ce? Să stăm în întuneric și în frig? Și să așteptăm...o semnătură?”, precizează Cosmin Manolescu, coregraf.

O așteptare cât o piesă de teatru de Samuel Beckett. Vladimir și Estragon, așteptându-l pe Godot care nu mai vine. Așa arată dorința a mii de artiști independenți de a primi măcar un minimum de respect față de munca lor. Dar, firește, pentru politicienii zilelor noastre, cultura nu este o preocupare serioasă.

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri