DIGICULT. Pentru Filip şi Matei Florian, copilăria a rămas definiția fericirii
Filip şi Matei Florian. Doi scriitori, doi fraţi. Şi talent literar cât cuprinde. Diferenţa de vârstă dintre ei este de 11 ani, asta nu i-a împiedicat însă niciodată să împartă la doi gustul pentru literatură, moştenit de la stră-străbunicul lor: scriitorul Ioan Slavici.
Filip Florian este unul dintre cei mai apreciaţi scriitori români nu doar din ţară, dar mai ales de pe piaţa de carte din Germania, iar cărţile sale sunt traduse în peste 10 limbi străine.
Matei Florian a debutat cu poezie, apoi a urmat cariera de reporter, a fost titular de rubrică la Dilema veche, iar în anul 2009 a publicat „Şi Hams şi Regretel", o poveste fantastică şi suprearealistă.
Pentru cei doi scriitori, copilăria a însemnat şi încă mai înseamnă paradisul pierdut.
„Dacă cineva mi-ar zice: uite, ai şansa acum să reajungi de 9 ani, de 12 ani, de, nu ştiu, orice vârstă de atunci şi să faci fix lucrurile alea, aş da tot ce am în ziua de azi fără nicio discuţie pe chestia asta...aş fi de 100 de ori mai fericit”, spune Filip Florian.
„E starea aia de bine după ce ai mers, în care te odihneşti în iarbă şi cu fratele tău şi pur şi simplu nu-ţi spui nimic, stai şi e bine, mai mult de-atât nici nu vrei să fie, aşa imagini sunt mult, dar cam asta e starea copilăriei, să stai pur şi simplu liniştit şi ţi-e bine”, adaugă Matei Florian.
Bucureşti, anii '70, Drumul Taberei, aleea Băiuţ. Este locul unde şi-au petrecut copilăria scriitorii Filip şi Matei Florian, autorii romanului „Băiuţeii” sau povestea unei copilării pline de păţanii.
„Drumul Taberei era în plină construcţie şi atunci se căscau din senin un soi de prăpăstii, cratere, aşa, unde urma să apară un nou bloc. Şi pe laterale se construiau tot felul de cazemate, de baricade, şi ne luptam cu blocurile pe partea cealaltă a gropii, cu prăştii, cu ţevi, cu cornete, cu toate ustensilele posibile şi imposibile”, își amintește Filip Florian.
„Orice copil ia ceea ce e mai bun din viaţa care i se oferă şi descoperă bucuriile de acolo. Aia era viaţa pe care o aveam, sigur că acum, retrospectiv, ştiu că era mult mai groaznică decât a copiilor de acum, cu mult mai puţine posibilităţi dar din orice poţi să-ţi construieşti bucurii”, Matei Florian.
„Pentru mama, care n-a copt în viaţa ei o plăcintă, dar ne-a făcut fericiţi”. Este dedicaţia de la începutul romanului „Băiuţeii”. Amintirile despre părinţi ocupă mereu un loc special.
„Imaginea mamei clar o leg de mirosul ăsta de pâine prăjită. Cumva mă privesc de sus, mă văd trezit din pat cu mirosul de pâine prăjită şi cumva buimac cu ochii încă nedeschişi, s-ajung la bucătărie unde-i mama care întoarce pâine pe-o parte şi pe alta şi mirosul ăsta de ceai, nu ştiu, cred că mentă sau..nu ştiu ce ceai era acolo dar mentă mi se pare că e; şi cumva e locul ăla, spaţiul tihnit şi liniştit în care nu ţi se poate întâmpla nimic rău, în care eşti la adăpost, în care e bine, e cald, e mama, nu poate fi mai mult. Marile revelaţii şi bucurii sunt mici, sunt detalii de felul ăsta. Nu trebuie să te uiţi la cer şi să spui vai, cosmosul”, spune Matei Florian.
„Îl mai apuca pe tata câteodată, când mai stătea, nu era pe şantier, mai erau şi perioade când era acasă, făcea o mâncare serioasă, el fiind ardelean, ceda nervos la cartofi prăjiţi şi pâine prăjită şi trântea el o varză călită, o chestie d-asta. Şi, culmea, deşi tata gătea o dată de două ori pe an, de alea îmi amintesc mult mai puternic pentru că alea chiar erau mâncare, nu ştiu cum să zic”, povestește Filip Florian.
Filip şi Matei au fost, încă de mici, dinamovişti convinşi. Şi asta chiar dacă şi-au petrecut copilăria în cartierul vecin cu stadionul Ghencea. Pentru cei doi puşti microbişti, fotbalul era bucuria de fiecare zi, din faţa blocului.
Nu de puţine ori, însă, fascinaţia pentru fotbal a pierdut teren, la propriu, în faţa lecturii unei cărţi.
„În mod surprinzător, a început s-apară, mai ales de la cărţi, povestea asta aşa, un fel de dependenţă de o carte, de exemplu, nu ştiu, am citit ditai cărţoiul Donul liniştit al lui Şolohov în 3 zile; cred că-s patru volume, fiecare aşa. Şi până n-am terminat chestia aia, deci ca la cântecele sirenelor la Ulise, adică toţi prietenii mei de pe stradă strigau „haide, bă, hai la fotbal, hai la meci!", n-am răspuns la nimic din strigările astea tentante până n-am terminat cartea aia”, își amintește Filip Florian.
Aleile dintre blocuri erau locul unde se legau prieteniile, se reglau conturile, ca-ntre băieţi, sau se făcea schimb de orice: de la timbre, la reviste şi surprize de la guma de mestecat.
„Încercau ai mei să mă mai fure de pe stradă, hai să-i găsim ăstuia o ocupație serioasă, poate-l atrage ceva să mai stea și prin casă și chiar ajunsesem la o colecție frumușică și acum. Adică nu doar din plicuri cum aveau toți copiii, nu mai știu, de 8 lei, de 3 lei. Mergeam la magazinul filatelic sau la Clubul Filateliștilor...bine, îmi luam după gusturi de copil, nu înțelegeam eu ce e aia un timbru valoros. Îmi plăcea cum arată o serie și o coliță, mă milogeam de taică-miu să mi le cumpere”, afirmă Filip Florian.
„Eu am fost generația cu surprize Turbo. Am fost foarte perseverent și am strâns toată colecția, dar nu știu ce-am făcut cu ea, și abțibilduri cu fotbaliști, dar p-astea le avea Filip. Eu am fost generația cu guma, Turbo în principal. Nu mai erau timbre, erau surprize”, adaugă Matei Florian.
Pasiunea cea mare a rămas, totuşi, seria revistelor Rahan, greu de obţinut în anii '70. Li se spunea „reviste pentru piloşi” iar obţinerea lor presupunea o mare aventură.
Nici dragostea n-a lipsit din copilăria celor doi puşti, chiar dacă niciunul dintre ei nu se putea lăuda cu prea mult curaj, ci mai degrabă cu timiditatea. Şi totuşi...
„Ştiu clar şi acum numele exact al acestor fetiţe, prima era Mona la grădiniţă, era din Turnu Severin, clar asta, eram picat în cap, mi se părea de-o frumuseţe aşa, Dumnezeule, pe urmă, aici în Generală, în Drumul Taberei...Alexandra, Simona, Nicoleta, deci cam astea patru m-au rupt”, glumește Filip.
„Eu am avut-o pe Anamaria la grădiniţă, o iubeam foarte foarte mult numai că ea nu ştia, c-asta-i problema la grădiniţă; cel mult, atunci când o rugam pe mama să cumpere mărţişoare ca să dăruiesc şi eu mărţişoare, cel mai frumos mărţişor care mi se părea mie i-l dădeam ei, dar atât. Şi-n rest mă fâstâceam îngrozitor când apărea pe-acolo şi fugeam. Dar ştiu c-am protejat-o şi eram foarte fidel şi războinic ca orice băiat cu iubita lui”, spune Matei.
Filip şi Matei Florian au copilărit în timpul regimului comunist. Niciunul nu priveşte, însă, în urmă, cu tristeţe, dimpotrivă. Pentru fiecare dintre ei, copilăria a rămas însăşi definiţia fericirii.
Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News
