Sari la conținut

Întâmplarea care i-a schimbat destinul lui Ioan Holender

Este una dintre cele mai apreciate personalități culturale ale ultimelor decenii. Unul dintre românii despre care se vorbește în toată lumea. Ioan Holender trăiește la Viena, dar revine des la București.

„Când sunt la Viena, înainte de plecare spre România, înseamnă acasă. Cu cât trece vremea prezenței mele aici, înseamnă din ce în ce mai puțin. Exact așa a fost și acum: m-am bucurat mai mult decât mă bucur acum. Nu-i vorba de ce nu-mi place, mai important e ce mi-ar plăcea”, a declarat Ioan Holender într-o discuție cu reporterul Digi24.

Pentru fostul director al Operei de Stat din Viena reîntâlnirile cu Bucureștiul sunt tot atâtea motive de reflecție. Și, uneori, de dezamăgire.

„Ce nu-mi place la Bucureștiul de astăzi este acest salt de modernizare enorm și această încercare de a copia Occidentul, la părțile rele ale Occidentului. Și toate năravurile și părțile rele ale Occidentului le găsesc aici în plină ascensiune, pe un pământ foarte rodnic. Pe mine mă enervează și la hotel, de la bun început, că toată lumea spune "Good morning!", nimeni nu mai spune "Bună dimineața!". E și complexul ăsta de inferioritate pe care, din păcate, îl avem, față de tot ce vine din afară - e mai mult decât de-aici -, un oaspete care vorbește românește, ca mine, este un oaspete secundar, într-un hotel, oriunde-ai fi”, mărturuisește Ioan Holender.

Ioan Holender nu a plecat de bunăvoie din România. L-a obligat la exil un gest curajos, făcut pe vremea studenției: un discurs împotriva regimului, într-o ședință tensionată din anul 1956, anul revoluției ungare.

„Când s-a deschis această supapă și a ieșit ceea ce era sub presiune...  Nu puteam să mă abțin - negândit și nepregătit - să nu le spun și eu pe ale mele. Eu cred că mai mult instinctiv decât gândit. Că, dacă aș fi gândit-o, n-aș fi spus-o! Urmările au fost drastice: am fost un om ratat, am știut că sunt un om ratat, am devenit un om nesigur, în tot ce fac, în tot ce încerc... Fricos... Frica față de putere, față de ceea ce s-ar putea întâmpla, mi-a rămas până în ziua de astăzi. Aceste lucruri nu trec fără urmări. Aceste răni se închid, dar cicatricea rămâne. Da, știu, director de operă celebru, legendă, toate astea. Altfel, aș fi ajuns inginer la Bicaz... un loc favorit al tuturor. Inginer am vrut să devin! Eu nu regret acum, ca să fiu sincer și serios. (...) Actul meu revoluționar sau prerevoluționar a avut urmări bune și proaste”, spune Ioan Holender.

„Mama a fost factorul decisiv de plecare, atunci. Mama. Am plecat cu sufletul greu, foarte trist și deja m-a durut, când am ieșit din țară. N-aș fi plecat, dacă mama n-ar fi fost plecată.  Nu cred c-aș pleca!  Aș continua să mă enervez aici și să încerc să lupt și să fac, și să fiu depresiv, poate, și înfrânt. Dar aici”, mărturisește fostul director al Operei din Viena.

Când trăiești departe de țară, privești mai detașat problemele conaționalilor. Dar ești solidar cu ei, mai ales în ceea ce privește nostalgiile. Ioan Holender duce dorul unui lucru românesc.

Roșiile, în special! Când am fost la Alba Iulia, la un hotel bun, acolo, la micul dejun - roșii proaste. "Ce roșii sunt astea, astea-s roșii românești?", întreb eu. "Nu, nu sunt roșii românești, ne pare rău, noi luăm de la supermarket și vin din Spania". "De ce nu-mi dați roșii românești?". "Pentru că la piață, unde se vând roșiile românești, nu ne dă chitanță de vânzare. La supermarket ne dă chitanță și putem deconta. Dar, pentru dumneavoastră, mâine, ne ducem la piață și vă aducem roșii românești" - a povestit Ioan Holender.

Ioan Holender a fost cel mai longeviv director din istoria prestigioasei Opere de Stat din Viena. A condus instituția vreme de aproape două decenii și și-a făcut un nume uriaș în lumea muzicii.

„Poziția Staatsoper în Austria, o țară mult mai mică de cât România, este incomparabilă cu cea a Operei din București din toate timpurile. Pentru că are o însemnătate enormă pentru țară, rămânând atât de mare pe cât a fost pe timpul habsburgic, ca o vitrină culturală a Imperiului Habsburgic. Au uitat s-o facă mai mică. (...) Eu am rezistat, ați spus, acolo. La această întrebare, că eu am rezistat, întotdeauna răspund că au rezistat și ei la mine, nu numai eu la ei. Că un român naufragiat de pe undeva a ajuns director aici, după marele Karajan, și am rămas un timp mai îndelungat decât oricare altul înaintea mea, din 1869 și până astăzi (...), acest record n-o să-l depășească nimeni în timpul vieții mele, că așa de mult nu mai pot trăi, ca să vină unul, să-l depășească”, este convingerea lui Ioan Holender.

Românul Holender a făcut performanță, cum n-ar fi reușit în țară.

„În situația de astăzi a României, în care, cu aceste denunțuri (...), cu arestările, cu suspectările (...) și felul în care sunt dușmăniile astea între oamenii în diferite poziții, chiar în incinta aceluiași partid, n-aș fi vrut să rezist. Nu știu, s-a încins aici și o răutate între oameni, o invidie... mult mai aprinsă, mult mai feroce decât a fost până în 89. Invidia a fost... păi, dacă dumneata n-ai banană, nici eu n-am banană, e-n ordine. Eu n-am văzut nici banană, nici portocale, nici multe altele, până la vârsta de 25 de ani, când am plecat. Dar n-am fost invidios pe alții și nici n-am fost așa de nenorocit că nu am. Ce n-ai avut nu-ți lipsește”, arată muzicianul.

Nu demult, Opera Națională din București a fost subiectul unui întreg scandal. Balerina Alina Cojocaru și coregraful Johan Kobborg au fost ținta xenofobiei altor angajați. La acea vreme, Ioan Holender a dat un verdict necruțător: Opera ar trebui desființată.

„Eu am spus că Opera trebuie desființată și reînființată. Eu am considerat că trebuie făcut ce s-a făcut pe timpul directoratului lui Ludovic Spiess (...) Pacostea culturii, aici, este legea muncii. Și sunt sindicatele. Și contractele colective. Și, dacă acestea nu se pot schimba, într-un mod uman, bineînțeles, respectând oamenii care lucrează acolo și considerând și faptul că unii sunt artiști și alții muncitori (așa este într-un teatru), asta ar trebui schimbat. Și Opera ar trebui închisă în momentul actual. (...) O orchestră să facă o grevă, pentru că nu le convine ceva ce se întâmplă în compartimentul de balet și toată aiureala de acolo... până și ministrul a căzut din cauza acelor întâmplări, hai să le zicem așa”, explică Ioan Holender.

Ioan Holender are multe de reproșat Operei și sistemului, în general.

„Consider că felul în care funcționează (...) nu-și îndeplinește rostul pe care-l are. Mă miră de enormitatea de bani pe care-i plătesc unor artiști din străinătate care mie-mi spun, la Viena și la Paris, "Acolo e paradisul pe pământ, curge mierea la București! Știi cât mi-au dat acolo?". Plătesc onorarii de cinci ori mai mari decât în Occident. În afară de faptul că n-ar trebui să-i invite deloc pe acești artiști, ar trebui să refacă un ansamblu din forțe proprii, nu să aducă mereu oaspeți, cât de bine sau de mediocru ar cânta. Mai mult mediocru decât bine... Pe când artiștii români cântă în toată lumea, la un nivel foarte înalt. (...) Dacă i-ar fi angajat, ar fi rămas aici, pe o perioadă determinată, pe cât timp faci contracte cu ei, pe sumele care se plătesc. (...) Ar intra și Bucureștiul, și Clujul și celelalte instituții în acest circuit normal... Dar nu! Noi facem invers! Nu noi, Opera Națională din București o face. Este un diletantism al celor care conduc instituția. Care n-au verticalitate, care n-au încredere în ei înșiși, care nu știu sau nu-i interesează ce-au fost aceste instituții.  Vă spun cu toată convingerea că nu este, în primul rând, o problemă bugetară. Ai un buget și nu prin sponsorizări trăiește o instituție. Și nici prin închirieri. Sponsorizarea - și știu despre ce vorbesc, pentru că lucrez pentru Metropolitan, la New York - nu este modul cel mai fericit de a susține cultura, pentru că cel care își dă banii - particular, din sponsorizări - are și o influență, are dorința și crede că are și dreptul să-i placă ce faci. Statul nu se bagă. Cel puțin în cei 19 ani la Viena, niciodată n-am avut probleme cu puterea, în sensul că de ce facem așa, de ce se critică tot timpul Austria, de ce e de stânga, de ce e de dreapta”, a dezvăluit Ioan Holender.

Sunt voci care susțin descentralizarea culturii și opinii contrare, care spun că statul ar trebui să rămână principalul finanțator al artei.

„Și statul susține, foarte multe, în România. Dar prea multe sunt! Susține cantitatea! Nu s-a schimbat nimic, de la revoluție încolo, în cantitatea orchestrelor simfonice și a teatrelor de operă. În Germania de Est, în RDG, cum se spunea la noi, au redus foarte mult, pe drept. La noi toate au rămas! Și toți primesc bani prea mult pentru a muri și prea puțin pentru a trăi. Calitatea este sub orice critică, spectacole foarte puține, public foarte puțin, se duc în turnee de ultimă categorie, ca să mai facă acolo un ban, închiriază sălile. Și cu orchestrele simfonice: pe mulți o să-i supere ce-o să spun acum, dar (...) dacă ești membru al Filarmonicii Enescu din București, mai cânți și la Pitești, și la Ploiești, și la Buzău, și nu știu unde... Și nimeni n-a avut curajul, până acum, să reducă. „Dacă, pe timpul comunismului au fost, acum noi să-i desființăm nu arată bine”.

1 Decembrie le aduce românilor, an de an, festivități, parade și discursuri. Un român plecat de multă vreme vede altfel sărbătoarea națională.

Ioan Holender: „Am fost, acum câteva săptămâni la Alba Iulia, pentru prima oară în viața mea. (...) Și am m-am mirat mult de ce am văzut acolo, mereu zâmbind de ceea ce văd. Nicio țară nu se "autoserbează" în felul în care o facem noi. Dar nicio țară din lume nu are un trecut așa glorios cum avem noi și nicio țară n-a câștigat toate bătăliile (...) în istorie. Bucurie că n-aveți alte griji decât a serba, cu bani mulți, cu parade, cu tunuri, Marea Unire. Asta este partea "operetistică" a țării. Nu de operă, de operetă”.

România rămâne patria sa, dincolo de distanțe și de trecerea timpului. De altfel, Ioan Holender nu a renunțat la cetățenie.

„PATRIA! PATRIA noastră! Pământul nostru străbun, mioritic! Este, într-adevăr, mai profund, și în ceea ce mă privește pe mine personal, în România decât în Austria sau în alte țări. E ceva! Nu pot s-o explic. Această combinație între latinitate, turcism, grecism, slavism, împreună, suntem ceva mai speciali. Trădările astea... acest geniu, Caragiale... acest 23 august 44, în care am făcut o treabă bună, am ieșit de pe vaporul ăla, care era pe ducă, cu 8 luni înainte... Mie asta mi-a salvat viața, probabil! Pentru asta ni s-a dat înapoi ceea ce ni s-a luat. Suntem, cu siguranță, o țară mai simpatică - s-o spun mai atent acum - ca alte țări dimprejurul nostru”, conchide Ioan Holender.

(REPORTER: DIANA POPESCU)