Oana Pellea, despre Nichita Stănescu: Poate e singurul om căruia i-am văzut aripile

Data actualizării: Data publicării:
pelleaa

În ultima zi de martie e ziua de naştere a lui Nichita Stănescu. Poetul "necuvintelor" ar fi împlinit anul acesta 85 de ani. Actriţa Oana Pellea mărturiseşte că întâlnirea cu marele poet a rămas pentru ea o adevărată minune.

Eu mă înec în lumine

şi scrâşnesc în crugul anului.

Îi arăt dinţii din gură,

dar ea ştie că eu nu râd,

dulcea luminii făptură

mie, pe mine mă înfăţişează pe când

ea stă plictisită şi foarte frumoasă

şi eu numai pentru ea trăiesc

în lumea fioroasă

de sub ceresc.

"M-am surprins respirând aerul de sub aripa unei păsări. Mi s-a prăbușit în creștet. Doamne, ce dulce durere!". Aşa a scris Nichita, poetul necuvintelor, în anul 1977. Astăzi, ar fi fost ziua lui. Ar fi împlinit 85 de ani. Ar fi scris despre mirarea de a fi, despre timp şi despre dor, despre ploi infernale şi luna lui marte, sau despre amintire: "Eu cred că un om este ceea ce îşi aduce aminte despre sine însuşi".

Reporter: Cred că este imposibil pentru cineva să-l fi cunoscut pe Nichita şi să nu-l fi iubit...

Oana Pellea: Da, e imposibil. În ceea ce mă priveste, da.

Reporter: Cum şi când l-aţi cunoscut dumneavoastră?

Oana Pellea: Face parte din întâmplările vieţii mele. Întâmplări care m-au marcat foarte tare. Tata era bolnav, vorbim despre Sfântul Andrei, anul 1983. Tata era foarte bolnav şi atunci Andrei Blaier, lucraserăm la un film, m-a invitat de Sfântul Andrei la Nichita. N-am vrut să mă duc pentru că stăteam tot timpul acasă, dar mama a insistat: "Du-te! O să-ţi facă bine." Şi am ajuns acolo, m-a întâmpinat domnul Blaier, şi mi-a spus: Vino să ţi-l prezint pe Nichita Stănescu. Şi în clipa următoare mi s-au tăiat genunchii. Şi, pentru că pe vremea aia trebuie să le-o spunem tinerilor care se uită acum la noi şi care îl studiază pe Nichita. Ştiţi? În şcoală studiem statui, nu ştiu cum. Îi facem statui (lui Nichita - n.red.). Or, oamenii ăştia au trăit şi Nichita are o poezie despre Eminescu. Spune: "mai cu seamă să nu uitaţi că a fost om viu".

Aşa e şi cu Nichita, se uită că el a fost de carne, de sânge. Şi, pe vremea aceea, Nichita pentru fetele tinere era un fel aşa de... care este ultimul actor mare de care sunteţi voi îndrăgostite? Adică era un idol din toate punctele de vedere, eram toate îndrăgostite de el. Şi s-a deschis o uşă şi am intrat într-o cameră plină de oameni, plină, plină şi era o cameră mare. Şi el era în mijlocul lumii, lumea stătea şi pe jos, peste tot, şi eu am prins un colţişor într-o parte aşa. Şi, cu genunchii la gură, stăteam şi mă uitam. El era în mijloc, ţin minte că era o lampă aşa ca de securitate, nu ştiu, din aia de metal aşa, care lumina, era un cadru foarte special. Avea o sticlă în faţă şi un pahar. Nu era deloc beat şi mă dor foarte tare comentariile şi vreau să spun asta, adică e atât de păcat că dintr-un geniu mediocrităţile aleg să vorbească despre partea de carne, e atât de urât şi de... nu, nu despre asta e vorba, noi vorbim depre un geniu al literaturii române. Nu poţi să te rezumi la partea lui de carne, nici nu ai voie, e şi dureros, şi inadmisibil. Bun, şi Nichita stătea acolo şi făcea următorul joc. Făcea aşa cu mâna şi spunea, tu! Şi tu spunea un cuvânt, pantof. Şi Nichita făcea cea mai superbă poezie, pe loc, despre pantof. Şi după aceea, tu! Şi tu spuneai casă, şi Nichita făcea cea mai superbă poezie despre casă şi toată lumea, noi toţi asistam la acest miracol.

Şi, la un moment dat, s-a auzit un clic aşa de casetofon, pe vremea aia erau casetofoane cu clape şi s-a auzit un clic, şi Nichita a avut o reacţie pe care nu o mai uit toată viaţa mea. Era în mijlocul unei creaţii şi a spus "nuu!", pentru că a realizat că cineva înregistra. Dar a fost, a primit-o ca pe un cuţit, şi a spus "nuuu!" , "nuuu!", eu doar le primesc şi le dau drumul. Niciodată nu mai... ştii ce era? Poate e singurul om căruia i-am văzut aripile, ştii? Realmente. În jurul lui se aşeza, sclipea lumina. Şi nu exagerez...

S-a terminat totul, Blaier m-a luat şi a spus vreau să ţi-o prezint pe fata lui Amza. Şi Nichita era foarte înalt şi cu nişte ochi albaştri, că am spus că parcă m-a privit din cer. Sau eu în amintirea mea acum, din ce în ce, cu cât îmbătrânesc, îl văd mai înalt. Dar era un om înalt şi un bărbat superb şi s-a aplecat, mi-a sărutat mâna, nu m-am spălat vreo două zile, serios! Am avut aşa o... şi carnea mea are amprenta buzelor lui Nichita. Asta este unul din trofeele vieţii mele, vorbesc foarte serios, că stiu că aici a fost el... Şi mi-a sărutat mâna şi mi-a spus, m-a întrebat: "Ce face domnul Amza?" Şi eu am minţit frumos, cum făceam în perioada respectivă, şi spuneam că e mai bine, tata nu era deloc mai bine, era din ce în ce mai rău şi din ce în ce mai slăbit. Şi Nichita a spus "vă rog să-i transmiteţi tot ce e mai bun pentru domnul Amza şi a făcut o pauză şi a spus: "Dar, de altfel, ne vom întâlni foarte curând", bun. Am venit acasă şi i-am spus lui tata, tata a fost foarte impresionat şi foarte marcat. "Cum? A zis Nichita aşa ceva?", a spus tata. Pentru că ei doi nu s-au întâlnit niciodată şi a fost marcat şi tot intreba: "Dar chiar a spus Nichita asta? Şi unde să ne întâlnim?" Se întâmpla în '83. Tata a murit, a păşit spre nemurire în 12 decembrie 1983 şi la noi în casă, la un moment dat, cred că Jimmy Besoiu, vorbind cu nu ştiu cine, a urlat. Jimmy venise pentru că murise tata, a urlat şi a spus: "Nu se poate! Pe 13 a murit şi Nichita. De altfel... tata şi Nichita s-au întâlnit foarte curând.

Reporter: Cum vă regăsiţi dumneavoastră în versurile lui Nichita? Pentru că spuneam că nu sunt versuri, e chiar sufletul lui Nichita în poeziile sale...

Oana Pellea: Eu vreau să fac un spectacol de ani de zile. Să dea bunul Dumnezeu să mă lase să-l fac. Şi acum mă explic, am o relaţie foarte specială cu domnul Nichita. Pentru că, acum 3 zile, iar l-am luat din bibliotecă şi iar petrec câteva zile cu el, şi iar îl pun înapoi, şi iar nu sunt hotarâtă, şi iar nu mă simt demnă, şi iar nu cred că pot să am dreptul de a-l rosti pentru că ştiu foarte bine că ura, nu ura, dar nu îi erau dragi actorii. Şi nu îi era drag să fie recitat. Ori dacă faci un spectacol cu Nichita, cred, sau eu în ceea ce mă priveşte, cred că o să citesc, ca să-i respect gândul, pentru că altfel am senzaţia că te pui tu ca actor în faţa lui şi nu e drept. De abia îl ajungi ştii, de abia îl pătrunzi, de abia... cred că Nichita e slujit mai bine citit, da.

Reporter: Cum să facem să ne amintim mai des de el?

Oana Pellea: Păi cum să facem? În şcoli să nu se predea exact cum... într-un mod rece, ca şi când Nichita nu a existat, ca şi când nu a fost de carne. Să-l faci să fie iubit, să fie cunoscut aşa cum a fost el, nu ca statuie, că nu foloseşte la nimeni. Cred că guvernanţii ar trebui să facă ceva în sensul ăsta, adică să investească în spectacole pentru Nichita, să se vorbească la televiziune, căci nu se vorbeşte, felicitări că faceţi această emisiune...

Reporter: Mulţumim!

Oana Pellea: Păi da, este important.

Reporter: Ştiţi? Este singurul poet pe care îl recunoaştem după prenume...

Oana Pellea: Nichita, da este adevărat... Dacă vă apucaţi să citiţi Nichita, nu îndrăznesc să dau un sfat, o să vă spun ce fac eu. Nu se citeşte oricând, nu se citeşte oricum. Nu poţi să vii gândind urât, încrâncenat şi supărat să deschizi, că nu te primeşte, că nu o să înţelegi nimic. Şi se ascunde după cuvânt, e ascuns dupâ cuvânt, câteodată se joacă de-a v-ați ascunselea cu tine, cititorul. Până când meriţi să înţelegi.

Oana Pellea citeşte din Nichita: "Ferice de poetul care seara scrie ultima sa poezie, iar a doua zi, în zori, destinul îi îngăduie să scrie ultima sa poezie, iar după amiază spre seară, destinul îi îngăduie, pentru a treia oară, să scrie ultima lui poezie".

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri