Sari la conținut

Papă doborât de meteorit, o lucrare controversată. E nevoie de cenzură în lumea artei?

Artă "deocheată" și arta ipocriziei. Când este vorba de pictură și sculptură, ce ne scandaliza în secolul XIX și ce ne indignează astăzi? Ce instituții intervin, iar și iar, încercând să "tempereze" imaginația artiștilor? Ce gen este veșnicul candidat la interzicere?

EUGEN RĂDESCU, manager cultural: La nud, tot timpul, într-adevăr, am avut o problemă. Politic și religios mai merge, la nud e o problemă!

LEA RASOVSZKY, artist vizual: Camuflăm tot, să dispară, să nu mai vedem, să uităm că a fost vreodată.

CRISTIAN IOHAN ȘTEFĂNESCU, realizator de radio: Nici nu știu ce ne califică, până la urmă, să ne considerăm atât de drepți și buni și curați și deasupra celorlalți.

Cum a evoluat cenzura în lumea artei?

Arta are o lungă relație tensionată cu autoritățile. De-a lungul vremii, oficiali de tot felul s-au simțit datori să intervină asupra unui subiect sau altul, să "rectifice" acolo unde găseau ceva care nu le convine, ba chiar să-i sancționeze pe cei care nu respectă regulile stabilite "de sus".

LEA RASOVSZKY, artist vizual: Da, cred că în fiecare epocă "trebuie" să existe un factor de cenzură - "trebuie" în ghilimele, pentru că nu-i văd sensul, dar mereu iese cineva la înaintare, care să interzică una sau alta. Cred că vine dintr-o temere. Și dintr-o necesitate absolut aberantă de a controla lucrurile.

CRISTIAN IOHAN ȘTEFĂNESCU, realizator de radio: Cred că în artă nu ar trebui să existe interdicții. Artiștilor nu ar trebui să li se impună interdicții; artistul trebuie să caute, să experimenteze, să înainteze, să caute forme noi de exprimare. Că, după aceea, societatea îl validează sau nu-l validează, asta deja este partea în care intervine educația sau pachetul de valori cu care măsurăm, într-un anumit moment, ceea ce ne place sau nu ne place.

EUGEN RĂDESCU, manager cultural: Da, e o problemă cu nuditatea "de când ne știm". Exceptând epoca antică, în care era foarte la îndemână și nu era nicio problemă să-ți arăți corpul, e o problemă cu nuditatea. E o problemă din punct de vedere moral, religios... Nu are nimeni nici o problemă cu industria pornografică, dar toată lumea are o problemă cu o femeie sau un bărbat dezbrăcat, care apare într-o fotografie sau într-o pictură.

Nudul a avut multe de pătimit, de-a lungul secolelor. Dacă, în Antichitate, corpul expus era ceva firesc, Evul Mediu a adus cu sine rigorile religioase: biserica catolică s-a amestecat adesea, "rectificând" lucrări care nu corespundeau viziunilor sale. Este celebru cazul Capelei Sixtine pictate de Michelangelo, care a suferit modificări dictate, după moartea artistului, de papa Paul al IV-lea. Pictorul DANIELE DA VOLTERRA a fost angajat să acopere, cu haine și frunze de smochin, zonele intime ale personajelor din celebra scenă a Judecății de Apoi.

EUGEN RĂDESCU, manager cultural: Sunt momente, în istoria artei, în care o parte a corpului, supraexpusă, a stârnit superscandal și a trebuit să fie dată jos.

LEA RASOVSZKY, artist vizual:  Mie mi se pare interesant că sunt controverse pe tema artei, pentru că mereu am considerat că arta este cu și despre oameni: se referă strict la trăirile lor, care nu sunt mereu pozitive, nu toate sunt buchete de flori sau peisaje, deseori sunt niște lucruri foarte incomode, pentru că și individul uman ajunge cu mintea în niște locuri foarte incomode, uneori.

Te-ai aștepta ca, la trei secole după Michelangelo, lumea să se fi obișnuit cu nudurile. Adevărat. Și nu prea... Deși consumatorii de artă nu mai întorceau privirea, la vederea unui nud, în anul 1865, un tablou avea să stârnească reacții vehemente: "Olympia", pictat de faimosul EDOUARD MANET. Aici, nu goliciunea protagonistei a deranjat opinia publică, ci privirea îndreptată fix către cel care se uită la ea, poziția percepută drept sfidătoare.

CRISTIAN IOHAN ȘTEFĂNESCU, realizator de radio: Poziția ei și poziția ei în societate: pentru că atât brățara de la mână, cât și perlele de la gât - negre, cât și acea eșarfă orientală pe care o avea alături, nu în ultimul rând numele spuneau că este vorba despre o damă de companie, or nu se cade să ilustrezi, în artă, această categorie profesională a Parisului de la mijlocul anilor 1800.

Lucrarea "Originea lumii", de GUSTAVE COURBET, a fost realizată în 1866 si a scandalizat masele, fiind considerată - cum altfel? - foarte obscenă. Drept urmare, tabloul a fost achiziționat doar de colecționari "discreți" și nu a fost expus nicăieri, până în anul... 1995. A avut, deci, de așteptat mai mult de un secol până să ajungă într-un muzeu.

 

LEA RASOVSZKY, artist vizual: Apropo de "Originea lumii": mie mereu mi s-a părut una dintre cele mai frumoase lucrări, pentru că eu nu văd absolut nimic vulgar acolo. Mie mi se pare fantastic de caldă și de intimă lucrarea respectivă. Și mereu mi s-a părut de o frumusețe rară, n-am înțeles de ce e considerat tabu tipul ăsta de segment din corpul feminin. Mulți consideră că este vorba de obiectificare serioasă acolo, pentru mine n-a ajuns niciodată să fie percepută așa.

CRISTIAN IOHAN ȘTEFĂNESCU, realizator de radio: Și "Domnișoarele" lui Picasso au stat multă vreme în atelierul lui, pentru că, în afară de Braque, lumea nu era de acord cu reprezentarea - schițată, chiar - a unor rezidente ale unui pension din Avignon. Unele lucrări chiar au de așteptat. Poate că această așteptare le crește și valoarea, le crește și impactul. Fructul oprit tentează. În momentul în care scoți ceva despre care se știe că a stat 40-50 de ani într-un sertar, te duci să vezi: de ce?

Nici în secolul XXI lucrurile nu s-au schimbat radical în ceea ce privește raportarea la nuditate. Paradoxal, într-un prezent în care pornografia este la un click distanță, mai sunt, încă, voci, care-i acuză pe creatorii veacurilor trecute de moravuri îndoielnice.

EUGEN RĂDESCU, manager cultural: Morala secolelor XVIII - XIX era foarte rigidă și nici măcar o gleznă nu puteai să-ți arăți. Dar și acum, cu toate că trăim într-o eră în care pornografia e la îndemână și putem să ne uităm la oameni dezbrăcați aproape peste tot, când vine vorba de artă și de lucruri care devin publice, imediat ne constipăm, devenim foarte rigizi, nu mai suntem siguri că e bine să vadă toată lumea o lucrare de artă "posibil dubioasă" din punct de vedere moral.

LEA RASOVSZKY, artist vizual: Cred că ne temem de ce ar putea genera în noi o astfel de imagine, nu neapărat de imaginea în sine. Pentru că sunt sigură că pistele de interpretare pot fi foarte multe, în general, pentru orice fel de lucrare. Cred că și pentru Acționismul Vienez se pot găsi justificări cât se poate de plauzibile. În general, nu știu dacă arta are nevoie de justificare, într-un sens absolut, cât cred că ne putem decide singuri dacă e ceva în afara zonei noastre de confort sau nu.

"Originea lumii" a tras ponoasele tehnologiei chiar anul acesta: algoritmul rețelei de socializare Facebook a identificat lucrarea ca fiind o mostră de pornografie. Și a "expulzat-o" de pe internet.

EUGEN RĂDESCU, manager cultural: Cred că a fost o greșeală de abordare a Facebook-ului problema asta. De vreo 2-3 luni, sunt discuții aprinse, ei au fost dați și în judecată, la un moment dat. Acum o lună de zile, nu mai puteai să postezi nimic, practic. Că erai tu acasă, că era o pictură, că era "Originea lumii", nu puteai să faci absolut nimic. Am foarte mulți prieteni pe Facebook care se plângeau că au fost blocați. Care 30 de zile, care 60, era ca la loterie. Care dă mai mult. Nu cred că stă Mark... cum îl cheamă pe ăla, să vadă ce poze pui tu. Cred că există niște algoritmi.

Reporter: Poate ar fi cazul să te anunțe și pe tine, că poate, de mâine, nu mai ai voie să postezi poze cu bărbați cu mustață. Sau poze cu pisici...
EUGEN RĂDESCU: Dacă ajungem la pisici, s-a-nchis Facebook-ul, îți spun clar. Gândește-te că sunt foarte mulți fotografi care au conturi doar pe Facebook. N-au cont, n-au site, n-au nimic. Și postează acolo absolut tot ce fac ei. Și, la un moment dat, printre lucrările lor, mai scapă și un sân, o pulpă, o coapsă, ce-o fi. Nu poți să stai blocat 30 de zile, doar pentru că ți-a scăpat un plex.

Uneori, nici măcar nu e nevoie să existe un nud, pentru ca opinia publică să se revolte. O lucrare din anul 1938 a generat, în 2017, indignarea unei newyorkeze, care a cerut înlăturarea ei din Metropolitan Museum of Art. A inițiat o campanie online, și-a motivat gestul acuzând artistul de sexualizarea unui copil și a strâns 7.000 de semnături în 72 de ore. Cu toate aceastea, muzeul a refuzat să mute într-un depozit "Therese Dreaming", al lui BALTHUS.

EUGEN RĂDESCU, manager cultural: Discuții de genul ăsta sunt interminabile. Dacă intri într-o zonă de discurs corect, etic, moral, care să nu surprindă și să nu jignească pe nimeni... e foarte complicat! N-ai cum! Și, în discursul artistic, ar fi și periculos să se întâmple chestii de genul ăsta. Pentru că-ți îngrădește foarte mult libertatea de a exprima ceea ce tu crezi, ca artist. Arta e o armă, nu un mod de a expune ceea ce cred ceilalți.

CRISTIAN IOHAN ȘTEFĂNESCU, realizator de radio: Poate că ar trebui niște sociologi să măsoare cu adevărat gradul de irascibilitate a comunităților față de arta la care sunt expuse, față de imaginile pe care le văd, față de nud, față de un sfârc gol, cum s-a întâmplat în cazul americanilor, la nu știu ce "Music Awards".

LEA RASOVSZKY, artist vizual: Știu că a fost celebrul caz cu Balthus, de exemplu, cu cenzurarea fetiței. Eu, acolo, nu am înțeles deloc. Știu că este o imagine riscantă, o înțeleg ca fiind o imagine riscantă, însă este o ficțiune a unei imagini riscante. În aceeași măsură în care un roman poate fi o ficțiune a unui eveniment absolut negru sau sinistru, chiar. E important să ne confruntăm cu genul ăsta de gânduri.

În anul 2018, austriecii marchează centenarul morții unui artist uriaș: EGON SCHIELE. Și, pentru că muzeele vieneze au în program expoziții cu lucrările sale, Consiliul pentru Turism a decis să promoveze evenimentul și dincolo de granițe. Doar că afișele pregătite pentru metroul londonez au fost considerate indecente de autoritățile engleze: conțineau nuduri. Nici pixelarea zonelor... delicate nu a fost aprobată de britanici. Soluția, pentru a putea fi, totuși, expuse, a fost ca părțile problematice să fie acoperite cu bannere mai mici. Austriecii au profitat de ocazie și le-au inscripționat cu mesajul "Ne pare rău, aceste lucrări au 100 de ani, dar tot sunt prea îndrăznețe pentru zilele noastre".

LEA RASOVSZKY, artist vizual: Mie mi s-a părut amuzantă chestia asta cu Schiele, într-un fel. Pentru că felul în care au cenzurat părțile intime, care au generat probleme, a fost făcut destul de smart, din punctul meu de vedere. Cred că prin cenzura de tipul ăsta, adică spunând "Deși au trecut 100 de ani, Schiele e, încă, prea curajos pentru noi", cumva mi se pare că îl pune într-o lumină favorabilă și te face să fii mai interesat, într-un mod destul de constructiv, referitor la ce lucra el.

EUGEN RĂDESCU, manager cultural: Imaginea e una, arta e alta și depinde și unde o pui. Pot să înțeleg că, dacă vrei să te duci în mijlocul Londrei sau în mijlocul unei metropole, cu niște nuduri absolut explicite //...//, s-ar putea să întâlnești, printre cei care trec pe-acolo, și unii care să fie ofensați. Unii nu sunt foarte confortabili cu sexualitatea lor, cu trupul lor, și-atunci probabil că le creează o stare de nervozitate: când te afli în fața unei chestii frumoase și tu știi că ești nașpa, începi să te-agiți.

CRISTIAN IOHAN ȘTEFĂNESCU, realizator de radio: De câștigat are turismul vienez, pentru că un zbor de la Londra la Viena, bănuiesc, nu este foarte scump, iar în perioada asta, la Viena, în Museumsquartier, chiar este o expoziție Schiele. Iar Schiele nu înseamnă doar nud, Schiele înseamnă mult, în economia artei, a picturii începutului de secol trecut.

Nu doar nudurile sunt privite cu ochi îngrijorați. Lucrările cu subiect religios care ies din tipare au, în continuare, o soartă... complicată.

LEA RASOVSZKY, artist vizual: Am văzut lucrarea lui Maurizio Catellan, cu papa doborât de meteorit. Și am văzut-o chiar pe viu, la Bienala de la Veneția. Și este ceva extraordinar de frumos, e ca un vis straniu, în care lucrurile se întâmplă într-o logică proprie. Eu n-am înțeles nici atunci de ce i-a fost atât de contestată lucrarea asta și atât de... Oamenii au fost atât de revoltați că este un papă lovit de un meteorit. Nu li s-a părut, în primul rând, interesant că este ceva absolut suprarealist, că vezi ceva ce numai în visele tale cele mai ciudate ar puta să apară? Are foarte multă legătură cu ce spune Jung, în general: că în noi se află foarte multe lucruri și, așa cum uneori îți apare o imagine stranie în minte, care nu știi de unde a venit, pentru că barierele tale sociale îți spun că este inacceptabil, dar ea, totuși, există în tine.

EUGEN RĂDESCU, manager cultural: Când a făcut Maurizio Cattelan sculptura aceea celebră, cu papa lovit de un meteorit, au sărit în sus jumate din muzeele și galeriile din lumea asta. Și, după aia, au vândut-o și nu mai știau cum s-o ia și s-o expună mai repede. Toată lumea!

A fost un exemplu și mai complicat, care a și schimbat modul de abordare a artei în Statele Unite. E vorba de lucrarea lui Andres Serrano, "Piss Christ". Cu scandal în Congres, cu supertămbălău, cu arestat, cu nearestat... Dar, din punctul de vedere al istoriei artei și a mersului înțelegerii a ceea ce arta contemporană și fotografia e acum, lucrarea aia a reușit să schimbe un tip de mentalitate. Să te raportezi la niște principii morale, religioase sau de care or fi ele, fără să fii nevoit să-ți asumi, după aceea, și eventuala pedeapsă. Să poți să fii liber, până la capăt, în a aborda un subiect, fără să-ți fie teamă că vei avea de suferit de pe urma lucrărilor tale.

LEA RASOVSZKY, artist vizual: "Piss Christ", care mie îmi place foarte mult, mi se pare o lucrare fantastică și mi se pare că discută existența noastră ca ființe perisabile, discută lipsa noastră de acceptare a chestiunilor pe care le produce corpul nostru, a funcționalității noastre, în totalitate. Sunt foarte multe direcții de discuție, pe toate lucrările care par la limită. Dar, în lipsa unei explicații, cred că mintea poate să se ducă foarte ușor înspre un refuz total.

În zilele noastre, cenzura nu vine doar dinspre biserică și nu operează doar pe considerente morale: funcționează impecabil cenzura politică. Patriotismul ar putea fi noua pudibonderie. În 1989, americanul Scott Tyler, cunoscut sub numele de scenă Dread Scott, a expus o instalație care cuprinde mai multe fotografii, un caiet de impresii și un drapel al Statelor Unite. Pentru a putea privi fotografiile îndeaproape și pentru a-și scrie părerile despre exponat, vizitatorii erau nevoiți să calce pe steag. Președintele de la acea vreme, George W. Bush, a catalogat lucrarea drept "o rușine". Un veteran de război prezent la expoziție a alertat autoritățile, iar poliția a arestat mai mulți vizitatori. Ca urmare a expoziției, Senatul american a scos în afara legii expunerea drapelului SUA pe podea sau pe pământ.

CRISTIAN IOHAN ȘTEFĂNESCU, realizator de radio: Politicul nu are întotdeauna simțul umorului. Nu are întotdeauna simțul esteticului. Și, de multe ori, nu are nici simțul măsurii.

LEA RASOVSZKY, artist vizual: Arta riscantă cred că pune în fața privitorilor niște teme foarte importante. Ele nu trebuie să fie comode și simple.

Cel puțin Scott Tyler și Andres Serrano și-au văzut expuse lucrările riscante. Legendarul fotograf Robert Mapplethorpe s-a trezit că "The Perfect Moment", expoziția sa din 1989, care aborda tematica sexualității prin imagini explicite, nici măcar nu a mai avut loc. Senatorul republican Jesse Helms, care se pronunțase și împotriva lucrării "Piss Christ", a aflat de fotografiile lui Mapplethorpe, le-a arătat colegilor săi politicieni și a făcut presiuni pentru ca evenimentul să fie anulat.

EUGEN RĂDESCU, manager cultural: Elementul politic, în lumea artei, e destul de pregnant. Sunt de două tipuri, cumva: pe de-o parte, artistul care încearcă să schimbe, să-și asume niște mesaje politice pe care le transmite mai departe și tot felul de artă activistă //...// Dar să știi că legătura dintre politic și artă e și invers: de la anumite direcții pe care un minister sau un guvern le ia în privința culturii în general, până la cenzură de-a dreptul. Întotdeauna, și într-o țară cum e America, în care fiecare poate să ia atitudine imediat, o expoziție de genul ăsta are foarte mari șanse să fie închisă, dacă se strâng acolo 50 de oameni care se rotesc în jurul galeriei. Ai foarte mari șanse să nu se mai întâmple lucrul ăsta.

Dacă, în Statele Unite, chestiunile artistice delicate se dezbat în Congres, în alte părți ale lumii cei aflați la putere nu sunt la fel de îngăduitori. Politicienii nu pierd vremea cu subtilități sau discreție, ci recurg direct la represalii.

CRISTIAN IOHAN ȘTEFĂNESCU, realizator de radio: Au mai fost experimente de interzicere a unor forme de manifestare artistică: celebra - de tristă amintire - "Entartete Kunst", din timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, în Germania nazistă. Exista acel Musikkamer Institut, care stabilea ce muzică se poate asculta și ce muzică nu se poate asculta. Erau vânzați tinerii care ascultau swing adus din America.

EUGEN RĂDESCU, manager cultural: Noi trăim, în cultura occidentală, o superliberalizare a plăcerii de a crea artistic, dar nu toată lumea e așa. Și lumea de la est de Europa e destul de plină de cenzură, e foarte punitivă din punct de vedere politic și artistic. Puține țări dau dreptul sau libertatea de a-ți exercita, în liniște și pace, posibilele veleități artistice pe care le poți avea. Sunt foarte multe subiecte pe care nu poți să le-atingi, în foarte multe țări.

LEA RASOVSZKY, artist vizual: Cred că arta și politicul ar trebui să se întâlnească foarte puțin sau, dacă se întâlnesc, ar trebui să fie doar de partea artei. Arta are voie să ficționalizeze sau să aibă o dimensiune activistă, însă nu văd de ce politica, în sensul ei pur, ar avea ceva de discutat asupra existenței unei forme de artă sau a alteia.

Rusia are, deja, o tradiție a tensiunilor dintre puterea de la Kremlin și artiști. Grupări precum PUSSY RIOT sau VOINA au avut de suportat consecințele dramatice ale activismului lor.

CRISTIAN IOHAN ȘTEFĂNESCU, realizator de radio:  Ei au o veche tradiție, în Rusia: prigoana artiștilor. Care, din fericire pentru noi, au fugit către Vest și au născut acolo niște curente pe care unii, nici până în ziua de astăzi, nu le acceptă. După secesionism au venit Kandinsky sau belorusul Chagall. E o lume întreagă în Rusia, care a creat dincolo de granițele Rusiei.

EUGEN RĂDESCU, manager cultural: Marina Naprușkina e o artistă din Belarus care a avut foarte mult de suferit de pe urma sistemului. Belarus e un fel de Coree de Nord a Europei. E o țară, în Europa, de care nu știe nimeni mai nimic, o dictatură închisă. Până nu a plecat din Belarus, în Germania, nu a putut să facă absolut nimic. Pentru că abordarea ei era una politică, activistă, o încercare de schimbare a regimului totalitar. Și evident că n-a avut nicio șansă.

Nici China nu excelează la capitolul "Indulgență": AI WEIWEI este cel mai cunoscut exemplu de artist care a avut de pătimit din pricina obtuzității regimului de la Beijing. Ce-i drept, și artistul s-a jucat cu focul: titlul uneia dintre lucrările sale, "Grass Mud Horse Covering the Middle", care pare a fi complet fără sens, sună foarte asemănător, în dialectul mandarin, cu o înjurătură de mamă, la adresa Comitetului Central al Partidului Comunist. În plus, jucăria de pluș prezentă în fotografie este unul dintre personajele care simbolizează sfidarea cenzurii Internetului din China.

Totuși, autoritățile chineze au ținut să păstreze aparențele, atunci când l-au arestat pe Ai Weiwei. Reținerea lui, urmată de 81 de zile de detenție, a fost motivată de faptul că artistul s-ar fi făcut vinovat de evaziune fiscală.

CRISTIAN IOHAN ȘTEFĂNESCU, realizator de radio: Chinezii nu au ceva doar cu Ai Weiwei, au și cu Biblia, până la urmă. Tocmai am înțeles că nu se mai poate cumpăra Biblia pe echivalentul Amazon-ului de la ei. Sovieticii aveau colecții întregi de Biblia pentru necredincioși, Biblia pentru începători... cărți în care nu era Biblia povestită, ci ideologii făceau traducerea pentru lumea care trebuia să fie fruntașă a holdelor bogate și nu avea timp să stea să citească Biblia. Și-atunci se făceau rezumate. Probabil asta se va întâmpla, în perioada următoare, și acolo, în Imperiul Galben.

LEA RASOVSZKY, artist vizual: Sunt cu un pas înspre extremism, în general. Și Rusia, și China, și sunt sigură că și în Turcia se întâmplă niște chestii absolut atroce, din punctul ăsta de vedere. Capacitatea umană de a crea trebuie să fie liberă, în orice moment, pentru că este ceea ce rămâne în fondul colectiv al umanității: aceste experiențe. Care nu trebuie să fie neapărat pozitive. Nu înțeleg: când, în istoria artei, s-a perceput că arta trebuie să fie ceva despre pozitiv? Nici măcar în perioada Renașterii, când era direct subordonată Bisericii, cred că nici atunci nu avea o conotație neapărat pozitivă. Pentru că aceste mari lucrări de artă, la care toată lumea cădea pe spate, conțineau foarte multe lucruri tabu, despre care puțini oameni știau: fecioarele, sfinții din aceste picturi erau, de obicei, oamenii cei mai de jos de la curte, erau prostituatele, servitorii, toți oamenii care nu trebuiau văzuți în contexte de genul ăsta. Și mi s-a părut interesant cum ei erau, deseori, modele și, în același timp, apăreau ca piese centrale în biserici aurite.

Corectitudinea politică este noua umbrelă sub care se adăpostesc cenzori dintre cei mai diverși.

EUGEN RĂDESCU, manager cultural: Extremele sunt foarte multe. Gândește-te la toată arta activistă care vine de după anii 60. Câte bătălii pe drepturile afro-americanilor, câte nebunii cu revoluțiile sexuale, cu LGBT-ul. Feminismul, care a explodat și care a luat-o de la feminismul liberal la ăla marxist, la ăla anarhist. Nu mai puteai să vorbești cu o femeie, că, dacă te uitai la ea un pic..., imediat îți dădea doi pumni în cap, că erai misogin. La un moment dat, era și ridicol. Era ofensator absolut orice.

LEA RASOVSZKY, artist vizual: Înțeleg principiile corectitudinii politice și mi se pare absolut normal ca numite chestii, chiar și din zona artei, să nu fie făcute cu scopul anume de a distruge pe cineva moral. Dar de aici până la a interzice anumite lucrări, care pot avea conotații... Sau frica asta, înainte de moment, ca nu cumva cineva să spună ceva, mi se pare ceva absolut aberant. Corectitudinea politică trebuie să însemne o formă de respect, nu trebuie să cenzureze manifestările creative.

CRISTIAN IOHAN ȘTEFĂNESCU, realizator de radio: Nu i-a spus până acum corectitudine politică, dar a existat, sub diferite forme, de-a lungul istoriei. În rezumat este autocenzură. Atât doar că suntem mult mai expuși, atunci când spunem ceva. Pentru că nu mai vorbim acasă, între patru pereți, cu ai noștri, cu care ne certăm, ne-mpăcăm sau ne-nțelegem, vorbim PE pereți. Vrem să ne vadă toată lumea, vrem să fim auziți sau citiți, în ceea ce spunem. Și-atunci evident că suntem mai expuși.

Educația este un domeniu în care se încearcă, în mod constant, cenzurarea artei. În statul american Utah, profesorul Mateo Rueda a fost concediat pentru că, printre tablourile arătate elevilor săi, la cursul de studiul culorii, se numărau și câteva nuduri. Lucrări de Modigliani și Ingres au fost încadrate la categoria "pornografie" de către o mamă revoltată.
Corectitudinii politice i-au căzut victime și opere literare clasice: "Huckleberry Finn" și "Să ucizi o pasăre cântătoare" sunt acuzate că folosesc un limbaj rasist, astfel că, în anul 2016, s-a solicitat interzicerea lor în școlile din statul american Virginia.

CRISTIAN IOHAN ȘTEFĂNESCU, realizator de radio: Este discuția despre modificarea textului celebrei "Colibe a unchiului Tom". Mai în glumă, mai în serios, se vorbește despre redefinirea unor basme de-ale lui Grimm. Cred că deja exagerăm.  Nu cred că se va ajunge chiar atât de departe, totuși.

LEA RASOVSZKY, artist vizual: Nu este firesc să cenzurezi niște lucruri care pot avea beneficii pentru studenți sau elevi, doar din teama că tu nu știi să le explici cum trebuie. Chiar și Huckleberry Finn, care, într-adevăr, are foarte multe pasaje ce sunt cu adevărat rasiste sau sunt într-un registru care acum este considerat așa, chiar și această carte poate fi explicată de cine trebuie, într-un fel în care copiii să înțeleagă ce este greșit acolo. Eu cred că tipul ăsta de atitudine ezitantă și care, în general, evită să pună punctul pe i, se regăsește în foarte multe domenii. Respectiv, dacă pot să fac o paralelă, ce se întâmplă și cu familia tradițională. Momentul în care lor le este foarte frică de a avea cupluri sau familii de același sex, de o teamă abstractă de a fi nevoie să le explice copiilor lor. Eu nu înțeleg acest lucru, educația nu se face așa, trebuie să poți vorbi deschis despre subiecte care total incomode, în speranța de a le înțeleg împreună. Chiar dacă sunt chestii dificil de tolerat. Pentru unii, nu, pentru alții, da.

Indiferent în ce zonă a artei activezi, te poți trezi că ai ofuscat pe cineva. Trăim în vremuri în care oricine se simte îndreptățit să protesteze împotriva a ceea ce faci, mergând până la a cere să fii interzis.

LEA RASOVSZKY, artist vizual: În momentul în care simt că mi-am atins o limită a înțelegerii, mai apăs pe pedală, să văd ce se întâmplă, exact, acolo. Simt că datorez lucrul ăsta unui bun mers la persoanei proprii, al sănătății mele spirituale. //...// Și, desigur, atunci când întâlnesc niște lucruri care îmi sunt total incomode, încerc să le evit, nefăcând un tam-tam din faptul că nu mi se potrivesc mie.

CRISTIAN IOHAN ȘTEFĂNESCU, realizator de radio: Cine vrea să-l vadă poate să meargă să-l vadă, cine nu vrea să-l vadă poate să nu meargă să-l vadă, până la urmă nu te obligă nimeni să intri în contact cu un gen artistic față de care nu ai simpatie, care îți repugnă, într-un fel sau într-altul.

EUGEN RĂDESCU, manager cultural: La Bienală, am avut și noi tot felul de critici, că de ce nu punem curator femeie. Am pus. De ce nu punem gay? Am pus. De ce nu punem bisexual? Am pus! În opt ediții, am avut toate tipurile. Acum, bănuiesc că n-or să aștepte să aduc vreun afro-american sau vreun chinez, sau cine știe ce să pun...

Cum ar trebui să ne raportăm la artă, pentru a nu ni se mai părea că din fiecare galerie sau muzeu pândește ceva periculos?

CRISTIAN IOHAN ȘTEFĂNESCU, realizator de radio: Pot să-i privesc, pot să-i înțeleg, pot să nu-i înțeleg, dar de ce i-aș judeca?

EUGEN RĂDESCU, manager cultural: Când intri într-un spațiu de artă, intri cu inima larg deschisă și cu capul cât mai limpede și cât mai ok, ca să poți să pricepi ce e înăuntru. Indiferent că e nud, indiferent ce e, îți asumi faptul că ai intrat acolo. Când intri, ca vizitator, în spațiul respectiv, îți asumi faptul este un spațiu de artă și modul de abordare a lucrurilor trebuie să fie un pic diferit. Pentru că arta necesită niște întrebări, caută niște răspunsuri, pune niște întrebări. Cumva te-ajută, din punct de vedere intelectual, să se producă niște schimbări în capul tău sau măcar să-ncerci să înțelegi niște lucruri care se-ntâmplă.

LEA RASOVSZKY, artist vizual: Cred că oamenii caută controverse, chiar și în muzee, poate că este un moment în istoria noastră, ÎNCĂ UN MOMENT în istoria noastră, în care totul pare destul de acut și pulsează a tensiune. Și cred că asta poate să genereze, de multe ori, debate-uri, acolo unde nu te-ai aștepta. Așa cum citim un roman, în intimitatea noastră, și încercăm să-i acordăm atenție, și citim pasajele incomode cu un soi de emoție și așteptare, să descoperim ce se întâmplă, cred că așa trebuie să facem și cu lucrările de artă, eu nu văd o mare diferență. Din fericire, putem decide singuri ce ne place și ce putem numi artă sau nu. Nu cred că există niște adevăruri absolute, însă cred că, dacă trec proba unui muzeu, sunt măcar interesante de văzut.

(REPORTER: DIANA POPESCU)

Pe aceeași temă