Pascal Bruckner: Am avut o copilărie paradoxală

Data publicării:
PascalBruckner

A început să scrie la 17 ani, imitându-i pe autorii săi preferaţi: Eugen Ionesco şi Samuel Beckett. Nu crede în Dumnezeu şi consideră că existenţa nu are niciun scop, este doar absurdă.

Atunci când vorbeşte despre copilăria sa, Bruckner nu are foarte multe amintiri plăcute. A fost, spune autorul francez, o copilărie la limita dintre infern şi paradis. A scris despre ea în ultimul său roman-confesiune, „Fiul cel bun".

„Actorul principal e un nazist patetic, un ecologist fanatic, un căpcăun coleric, lângă care Pascal va rămâne, întotdeauna, fiul cel bun. Fiindcă, dincolo de dispreţ şi de furie, acest roman este o mărturisire despre o iubire imposibilă, un monument închinat fricii şi iertării", scrie Le Figaro.

Eseist şi romancier, Pascal Bruckner a devenit celebru datorită romanelor sale cu tentă erotică sau pornografică: „Noua dezordine amoroasă", „Iubirea faţă de aproapele" sau „Hoţii de frumuseţe".

Cărţile sale au fost traduse în zeci de limbi şi fiecare roman al lui a devenit best-seller în întreaga lume.

„Luni de fiere" a produs un şoc cultural

În anul 1981 a publicat volumul „Luni de fiere", unul dintre cele mai controversate romane ale secolului XX. La momentul apariţiei sale în Franţa, cartea a provocat un şoc cultural din cauza temei romanului: criza cuplului modern sătul de monogamie. Zece ani mai târziu, romanul a fost ecranizat de celebrul şi controversatul Roman Polanski.

După ce timp de peste 30 de ani a scris despre iubire, erotism şi tabu-uri sexuale, Pascal Bruckner a decis să publice primul său roman autobiografic, „Fiul cel bun". Este romanul unei copilării paradoxale. Iar fotografia de pe coperta cărţii întăreşte această idee.

Dă impresia de unui sentiment de armonie în familie, dar nu este deloc cazul. Este o fotografie autentică şi înşelătoare.

Autorul s-a decis să scrie romanul abia după moartea tatălui său, în anul 2012, un tată despre care Bruckner mărturiseşte că a fost violent, pervers şi un antisemit patologic.

De curând, volumul a fost lansat şi în România.

Subiectul cărţii este destul de simplu. Acţiunea începe când aveam 10 ani şi mă rugam, seara, ca tatăl meu să moară, dacă se poate, într-un accident de maşină. Şi se termină 62 de ani mai târziu, atunci când tatăl meu moare în spital. Iar tot ce se întâmplă între aceste perioade este povestea relaţiei complicate pe care am avut-o cu prietena mea”, spune Pascal Bruckner.

În umbra nazismului

Este drama copilului crescut într-o familie în care violenţa domestică era realitatea de zi cu zi, în umbra unui tată adept al nazismului.

Îmi doream ca infernul să dispară şi să rămân doar cu mama. Dar, mai târziu, lucrurile s-au complicat pentru că şi mama a devenit foarte posesivă. Nu voia să mă maturizez. Voia să rămân acelaşi copil fragil, pe care să-l ocrotească”, spune Pascal Bruckner.

Pascal Bruckner s-a născut la Paris, în anul 1948. Naşterea sa a fost un miracol, întrucât a fost declarat mort la naştere şi reanimat după o oră.

„Am fost destul de fericit. Privind în urmă, realizez că am avut o copilărie destul de fericită, dar cu momente dificile. Cu toate acestea nu mă simt o victimă. Absolut deloc. Au existat şi momente frumoase. Abia în adolescenţă lucrurile au scăpat de sub control. Dar, altfel, aşa cum am scris şi în carte, copilăria mea a fost un amestec de abominabil şi minunat”, spune scriitorul.

„Doamna cu coasa domnea în familia noastră, nu eram decât într-un răgaz înainte de a ajunge cadavre.(...)În aşteptarea decesului, petrec la munte, timp de opt ani, momente minunate, mai întâi în Austria, apoi în Elveţia", scrie Pascal Brukner în „Fiul cel bun”.

Vacanţele, departe de Paris, spune Bruckner, erau printre puţinele care îi ofereau o brumă de fericire. Refuză, însă, cu tărie, să se considere o victimă.

Bătăi, jigniri, umilinţe, un tată coleric, agresiv, rasist. Toate făceau parte din viaţa familiei. De altfel, pentru Pascal Bruckner, amintirile frumoase ale anilor dintâi sunt legate de momentele petrecute cu mama sa.

„Zăpada, muntele, colindele de Crăciun, anumite. Da, toate acestea sunt madlenele mele. Fotografiile, suvenirurile, cărţile pe care a scris mama, muzica pe care o asculta”, spune autorul.

Puţini autori au curajul să-şi dezvăluie vulnerabilităţile şi traumele trecutului. Confesiunile lui Bruckner, însă, sunt sincere, fără perdea. Doar aşa, crede scriitorul, poate lăsa în urmă trecutul.

Infernul şi paradisul se întrepătrundeau. Mă simţeam ca un soldat. Trebuia să fiu prudent, să mă protejez. Dar, în acelaşi timp, eram şi fericit”, spune Pascal Bruckner.

A încercat toată viaţa să fie cât mai diferit de tatăl său faţă de care, spune Bruckner, simţea un amestec de furie, afecţiune şi teamă. Îşi aminteşte cum tatăl său îl diviniza pe Fuhrer şi tot ce însemna cultul lui Hitler. Atât de mult încât nu i-a putut ierta niciodată lui Charlie Chaplin filmul „Dictatorul".

Afecţiune din partea mamei

Era un copil retras, dar isteţ. A citit de mic. Îşi aminteşte că prima carte care l-a marcat a fost „Alice în Ţara Minunilor". Şi, în ciuda regimului autoritar instaurat de tatăl său în familie, existau şi momente de linişte şi afecţiune. De fiecare dată, din partea mamei.

Mama citea foarte mult, deci ea m-a ajutat foarte mult. Îmi citea seara, literatură anglo-saxonă, din autori englezi, sud-africani sau americani. Râdeam mult şi le făceam să râdă pe fete. Eram răsfăţat, aveam multe jucării, dar, totuşi, sinţeam nevoia să fug. Da, am avut o copilărie paradoxală”, mărturiseşte scriitorul.

Despre prima iubire de puşti nici nu putea fi vorba. Modelul conjugal al părinţilor săi nu era unul tocmai fericit. L-a afectat sau nu?

Mă tem că da. Din păcate. M-a îndepărtat de ideea de a trăi în cuplu. La început trăieşti un fel de iubire universală. Îi iubeşti pe toţi cei din jur”, spune Pascal Bruckner.

Nu este uşor să scrii despre propriul trecut. Să-ţi deschizi sufletul şi să admiţi că porţi în tine răni care încă nu s-au închis. Bruckner o face, însă, cu naturaleţe, fără să ascundă nimic.

„Este un model amplu de a-ţi pune sufletul pe tavă, de a te expune. Îşi asumi riscul de a-ţi dezgoli sufletul. Este un mod de a te întoarce la trecut, de a face să renască trecutul. Este greu din punct de vedere psihologic. Din punct de vedere literar, însă, nu este greu”, spune Pascal Bruckner.

Riscul de a deveni vulnerabil, povestind, în scris, propria viaţă, există. Dar, de cele mai multe ori, este un risc care merită fiecare rând din paginile unei cărţi.



Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri