TIFF 2013. „Pieta” lui Kim Ki-duk: oamenii sensibili mai bine merg la alt film!

Data publicării:
pieta

Corespondenţă de la Cluj de la Cătălina Bucur, reporter „Ca-n filme”

Pentru „Pieta” (2012) trebuie să ai nervi de oţel şi stomacul tare, trebuie să nu fii uşor impresionabil şi să te aştepţi să fii zdruncinat din temelii. Şi mai ales, pentru "Pieta" trebuie să îţi înfrânezi constant dorinţa de a ieşi din sala de cinematograf şi de a-l desfiinţa pe Kim Ki-duk.

***

Acum jumătate de an, o parte considerabilă dintre spectatorii veniţi la Festivalul de Film Experimental BIEFF 2012 ieşeau din sala unde „Pieta” se proiecta. Era prima zi a BIEFF-ului, cel mai recent film al lui Kim Ki-duk deschidea festivalul, însă spectatorii deschideau de zor uşile şi ieşeau afară. Filmul era prea brutal, violent şi dur pentru ei.

Ieri dimineaţă, la proiecţia din Cinematograful Victoria a aceluiaşi film, n-a ieşit nimeni. Semn că spectatorul clasic de la TIFF este pregătit şi vine cu temele făcute de acasă - ştie, cu alte cuvinte, cu ce se mănâncă cinematografia lui Kim Ki-duk şi, apropo de mâncare, că ar fi bine dacă n-ar lua un mic dejun consistent înainte de proiecţia filmului.

Sala de cinematograf avea nervii întinşi la maxim. Aşteptarea era palpabilă, dezgustul se putea citi pe chipurile luminate de ecran. O fată din dreapta mea privea filmul încordată, cu coatele pe genunchi şi palmele peste gură.

Un băiat din stânga tresărea la fiecare moment în care filmul te surprindea (neplăcut, de cele mai multe ori), speriindu-mă şi pe mine.

La Cluj, Kim Ki-duk a reuşit să ţină o sală întreagă în mrejele lui, să o facă să tresară, să palpite, să aştepte, să fie cuprinsă de scârbă, să i se ridice părul pe sira spinării.

***

Kang-do (interpretat de Jung-jin Lee) este un tip de vreo 30 de ani, singur şi înrăit, pentru care viaţa, iubirea, aproapele nu mai înseamnă nimic. Un om acru şi crud (sau mai bine zis „înăcrit” şi „încruzit”, dacă se poate spune aşa), locuieşte în cel mai sărac cartier muncitoresc din Seul şi este ceva între cămătar şi recuperator: îşi petrece dimineţile schingiuindu-i pe sărmanii muncitori din această magherniţă pentru a-şi recupera datoria din banii de asigurare pe care aceştia îi vor încasa în schimbul infirmităţii lor.

Moartea acestora nu l-ar ajuta cu nimic – ba chiar ar încurca socotelile la compania de asigurări, după cum el însuşi spune în câteva rânduri - aşa că în partea de început a filmului Kim Ki-duk apasă pedală (un pic cam tare şi prea puţin subtil după părerea mea) evidenţiind o serie întreagă de cruzimi şi violenţe fizice aplicate de Kang-do victimelor sale.

Kang-do este un nenorocit, asta este clar. Un nenorocit cu care, ca spectator, îţi este greu să empatizezi. Când mama lui (interpretată de Cho Min-soo), care îl părăsise imediat după naştere, apare pe neaşteptate în viaţa sa şi încearcă insistent şi disperat să se insinueze în ea, Kang-do o supune la o serie de probe, pentru că aceasta să-i dovedească că eîntr-adevăr cea care i-a dat naştere. De fapt, mai mult decât dovezi, Kang-do căuta răzbunarea. Pedeapsă. Violentă brută pentru a o învăţa minte pe femeie. Răscumpărarea a 30 de ani de singurătate, frustrare şi abandon.

***

Fast-forward spre ultima jumătate a filmului, când Kang-do – schimbat, îmblânzit, un om nou care în sfârşit înţelege ce înseamnă dragostea de mamă - goneşte din casă în casă, pe la fostele lui victme, căutând-o pe femeia care i-a dat viaţa şi care a dispărut din nou din viaţa lui.

„Ce mamă? Tu ai mamă?!...”, îl întreabă consternaţi şi morţi de frică victimele sale, cu sinceritatea naivă a omului care ştie că în faţa unei maşini de ucis, nu mai are nimica de pierdut şi că poate să spună adevărul. Pentru că nimeni nu s-ar fi aşteptat ca un asemenea monstru să aibă o mamă.

Şi nici spectatorii nu s-ar fi aşteptat să simtă milă faţă de acest monstru violent.

***

Filmul îşi schimbă optica după a doua jumătate şi vorbeşte despre familie, legături de sânge, iertare şi mai ales, imposibilitatea de a ierta.

Vorbeşte despre încredere şi cât de greu se câştiga aceasta, dar mai ales despre cum cruzimea poate veni din locurile din care te aştepţi mai puţin - din acele locuri care îţi sunt cel mai apropiate.

***

Filmul a fost proiectat în premieră la Festivalul de Film de la Veneţia în septembrie 2012, unde a câştigat Leul de Aur, dar a primit cronici contrastante în presă. Dacă „Variety” l-a etichetat drept un „thriller îngrijit şi în final emoţionant”, care „oferă spectatorului amestecul clasic al regizorului de cruzime, inteligentă şi complexitate morală”, Indiewire l-a numit "o dramă care în final dezamăgeşte".

Însă filmul lui Kim Ki-duk este departe de a fi dezamăgitor. Scabros, scârbos, violent, sângeros şi crud, poate. Regizorul se joacă tacticos cu nervii noştri, dar în final reuşeşte ceea ce nu mulţi ar reuşi: să facă un public întreg să empatizeze, aproape în lacrimi, cu un nenorocit. Care, da, era scabros, scârbos, violent, sângeros şi crud. Dar din care n-a mai rămas nimic altceva decât naiva întrebare: "Şi acum, cu încrederea sfărâmată de omul în braţele căruia o aruncasem pe toată orbeşte, eu ce mai fac?..."

Urmărește știrile Digi24.ro și pe Google News

Partenerii noștri