„Kilometrul 0”. România lui Mircea Eliade

Ciucă, despre renunțarea la Cîrstoiu: Era clar că nu există nicio speranță

Burduja: Să ne concentrăm pe viitor. Orice zi pe care o pierdem în aceste cancanuri – ce a fost, cine a fost – este o zi pierdută

Romașcanu: Niciodată să nu spui niciodată. Am avut un doctor bun candidat, dar n-a putut să ducă lupta

Nicușor Dan: „Bătălia se dă în continuare între mine și Piedone”

Gaz periculos depistat în școli și grădinițe din 16 județe. E considerat unul dintre factorii de risc pentru cancerul pulmonar

Ce spun bucureștenii despre retragerea lui Cîrstoiu

Un tren a luat foc în mers în Canada

Claudiu Manda și Rareș Bogdan, în topul absenților din Parlamentul European

România vrea să cumpere vehicule militare din Coreea de Sud

Mircea Eliade scriitorul, Mircea Eliade - istoric al religiilor, dar şi Mircea Eliade - publicistul de la „Cuvântul” sau „Vremea” anilor 30, ziare relevante pentru ascensiunea dictaturilor succesive care au slăbit România înainte de instalarea totalitarismului comunist.

Este personalitatea a cărei operă este reeditată de Editura Humanitas în această perioadă, ocazie cu care, la „Kilometrul 0”, profesorul universitar Sorin Alexandrescu, nepotul lui Mircea Eliade, și istoricul religiilor Andrei Oișteanu, au detaliat aspecte din viața și moștenirea lăsată de marele om de cultură român.

Urmăriți discuția din platoul emisiunii „Kilometrul 0”, găzduită de Elena Vijulie, alături de cei doi  invitați.

Cei mai fericiți ani ai României

Anii 1925-1940 au fost anii cei mai fericiţi ai României, spune Mircea Eliade. Este ceea ce spunea omul de cultură despre generaţia sa şi despre România în emisiunea Monicăi Lovinescu de la „Europa Liberă”. Înregistrarea a fost pusă la dispoziţie de Humanitas.

Mircea Eliade: „Fac parte din generaţia cea mai norocoasă pe care a cunoscut-o până acum istoria României. Nici înainte, nici după generaţia noastră, România n-a mai cunoscut libertatea, belşugul şi disponibilitatea de care ne-am bucurat noi, cei care am scris între 1925 şi 1940. Generaţia lui Nicolae Iorga fusese aproape pe de-a întregul confiscată de profetismul naţional şi cultural care trebuia să pregătească războiul pentru întregirea neamului. Generaţia frontului fusese sacrificată ca să găsim noi o Românie mare, liberă şi bogată. Când am început noi să scriem, prin 1925, nici un „ideal naţional” nu ne solicita imediat.

Am fost cei dintâi români care puteam face şi altceva decât istorie naţională, filologie românească şi profetism cultural – fără să avem sentimentul că trădăm cauza neamului. Am avut o libertate care se cucerise cu foarte mult sânge şi cu foarte multe renunţări şi nu ştiu dacă eram întotdeauna conştienţi de imensele sacrificii făcute de înaintaşii noştri pentru ca noi să putem pleca în India sau în Statele Unite, să-i putem discuta pe Freud sau pe Andre Gide la „Fundaţia Carol” în faţa a două mii de persoane, să putem vorbi de autonomia culturii, de primatul spiritualului, de neangajare şi aşa mai departe.

Îmi aduc întotdeauna aminte cu emoţie de o scrisoare a lui Radu Dragnea (pe care nu l-am cunoscut niciodată personal), trimisă prin 1927, când scriam la „Cuvântul” nenumărate articole despre „tânăra generaţie” şi publicasem deja un itinerar spiritual în douăsprezece foiletoane. Radu Dragnea ne saluta pe noi, „tinerii”, cam aşa: „Ferice de voi că vă puteţi dedica spiritualului, dar ferice şi de mine că am trăit să văd minunea asta în România noastră Mare…”

Avea dreptate: eram cei dintâi care culegeam roadele atâtor generaţii mai mult sau mai puţin sacrificate. Imperiile Habsburgilor şi al ţarilor se prăbuşiseră – şi, în acei cincisprezece ani care au precedat pactul Stalin - Hitler, noi am putut respira liniştiţi. Cred că am fost singurii români care s-au bucurat de un răgaz atât de lung.

Generaţia care se ridica prin 1940, deja tulburată de tensiunile politice care începuseră după 1934, a plecat în Rusia, şi cei care s-au mai întors s-au întors cu ruşii după ei. Culturaliceşte, a fost o generaţie pe de-a întregul sacrificată. Noi am cunoscut singurul miracol care a fost posibil în istoria politică: „neutralismul” sau, mai exact, dialogul liber între oameni de credinţe politice opuse. A fost fenomenul „Criterionului”, unde, la „Fundaţia Carol” şi sub preşedinţia unui profesor universitar, discutau pe Lenin comunişti ca Belu Silber şi Lucreţiu Pătrăşcanu, legionari ca Mihail Polihroniade şi Alexandru Tell, burghezi ca Mircea Vulcănescu şi Mihail Sebastian – şi simpozionul acesta era posibil. Începând din 1934, dialogul a fost rupt. În acel an, tipăream Întoarcerea din rai. „Raiul” ţinuse exact trei ani: într-un fel sau altul, am avut toţi sentimentul că am fost izgoniţi dintr-un „paradis atemporal” şi zvârliţi brutal în Istorie”.

Contextul istoric

Destinul lui Mircea Eliade este profund marcat de violenţa vremurilor în care trăiau. În momentul în care regele Carol al II lea a ordonat arestarea liderilor Mişcării Legionare, Mircea Eliade a ajuns în lagărul de la Miercurea Ciuc, a ieşit de acolo după abdicarea regelui şi a devenit ataşat cultural al ambasadei României la Londra, apoi când România a intrat în război pentru recuperarea Basarabiei a fost trimis la Lisabona, unde a rămas până după ocuparea României de către trupele sovietice. După război, a trăit mai întâi la Paris, apoi din 1956 la Chicago, unde peste aproape zece ani a preluat catedra de istorie a religiilor.

Regimul comunist a încercat să îl atragă pe Mircea Eliade înapoi în România de la începutul anilor 50. Iniţial, la prima ieşire oficială a artiştilor români la Paris, prin Marieta Sadova, până târziu în anii 80, şi chiar înainte de moartea sa, în 1986.