Sari la conținut

Imaginile care scriu istoria. Cum se vede Revoluţia, după 28 de ani

În 16 decembrie 1989 începea la Timișoara Revoluția română - cea mai violentă dintre schimbările de regim din Europa de Est. La 28 de ani de la evenimente, ce s-a întâmplat atunci e încă neclar, iar pentru tinerii de astăzi, Ceaușescu e un personaj de poveste. Sau mai degrabă de film. Pentru că, din fericire, Revoluția Română a fost și cea mai filmată și televizată. Astăzi ne uităm la cel mai important eveniment din istoria recentă a României prin intermediul imaginilor de arhivă ordonate de regizorul Andrei Ujică în două filme de referință: „Videograme dintr-o revoluție” și „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”. 

Emigrat din România înainte de 1989, Andrei Ujică realizează în 1992, împreună cu cineastul german Harun Farocki, filmul „Videograme dintr-o revoluție”. Un documentar de montaj care analizează rece imagini luate la cald - din mijlocul străzilor pline de sânge până în culisele noilor centri de putere. Iar pentru „Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu”, realizat în 2010, Andrei Ujică a trebuit să vizioneze aproape 250 de ore de material cu liderul României Socialiste.

„La începutul anului 90, când s-au publicat rating-urile pe televizoare, (filmul a bătut - n.r.) pe toată lumea. Revoluția română a bătut și Olimpiada care fusese cu un an înainte. A avut ratingul maxim de știre, sau de eveniment TV, pe tot mapamondul. Asta are de-a face și cu faptul, destul de bizar, că Ceaușescu e unul din puținele, foarte puținele, nume românești, care sunt cunoscute pe tot globul.  Și (cu) faptul că el s-a hotărât să nu dea puterea și a optat pentru violență. Și la sfârșitul seriei ăleia de revoluții pașnice - cum au fost în RDG, Căderea Zidului, Cehoslovacia înainte și toate astea -, el a încercat să facă un fel de... ce-au făcut chinezii în Tien an Men, să facă aici, în mijlocul Europei. Lucrul ăsta a căpătat un aspect foarte dramatic și tensionat și toată lumea se uita cu multă îngrijorare”, a explicat regizorul Andrei Ujică în emisiunea „Ca-n filme” de la Digi24. „A fost un mare șoc, în toată lumea, felul în care s-a desfășurat Revoluția română. Faptul că un grup de oameni, așa se vedea din afară, au ocupat un studio de televiziune și au rămas live, în transmisie, aproape 72 de ore. Deci un fel de trei zile și trei nopți”, a adăugat el.

Regizorul își explică, de pe altă parte, succesul prin faptul că în documentar a tratat evenimentele ca și cum ar fi fost o competiție sportivă live. „Da, se joacă în timp real. E ca la meci. Adică, rezultatul, nu era cunoscut. Cea mai mare parte din film, raportat la chestia asta, e un fel de 0-0, 1-1 așa ceva. Nu se știe exact cum se termină”, spune Andrei Ujică.

Regizorul vede niște structuri dramaturgice în orice proces revoluționar, sunt niște etape care se succed: eroism-patos-kitch-comedie de moravuri.

„Discuția e destul de lungă, acolo din camera aia, noi am mai montat-o. Însă se semnalează aici, apariția unui alt tip de document istoric. Avem imagini în mișcare, a unei anume scene politice sau cu importanță istorică. Care poate fi înregistrată in extenso. Dacă privim acum filmul din perspectiva lucrurilor politice care s-au lămurit între timp, putem observa mai exact. Un grup de oameni care au fost mai apropiați de putere. Au avut pârghiile și, mă rog, și cunoștința lucrurilor, să acapareze sau să păstreze puterea. Au fost mai multe încercări. Până și Dăscălescu, fost prim-ministru, a încercat să facă asta, a fost huiduit în balcon.  După aia a fost Mazilu, seara. A fost un fel de dispută între Mazilu, ambasadorul României la ONU în perioada respectivă, și Iliescu. Și a câștigat grupul din jurul lui Iliescu. Lucrurile astea se văd azi mai bine, decât atunci, da. Chiar privind filmul așa, cu toată distanța pe care încearcă el să o păstreze față de evenimente.

Filmul e arătat mereu în lume. A devenit un clasic al subiectului, al tematicii. Lanțul de revoluții din 1989 și schimbarea la față a Europei. Distanța asta ne face să vedem mai bine, cum să spun, etapele standard. Există niște structuri dramaturgice care se repetă în orice proces revoluționar.

Întotdeauna, inițial, e un moment de eroism, care învinge frica. Care sparge bariera fricii. După aceea un moment de patos real, care exprimă, care se raportează la gestul eroic. După care încet-încet se, se intră în kitsch. La televiziune, în seara de Crăciun. 24, da, cu scenele care sunt acolo, cu inimioara și cu toate astea”, exemplifică el.

„Și (se transformă - n.r.) în comedie de moravuri după aceea, când cameramanii nu mai au ce filma. Ceaușescu a fost prins, la Târgoviște. Totul se reduce la o singură cameră care are acces acolo la proces, în locul de detenție. Și aia e editată, se arată numai anumite imagini. Și toată lumea redevine comentator în fața televizorului, așa cum era și înainte să înceapă Revoluția”, a explicat Andrei Ujică.

Regizorul își aduce aminte că în momentul executării lui Ceaușescu „era o ură generalizată”, pe care o resimțea și el. „Eram în exil la Heidelberg și a fost o ură nediferențiată. Am găsit pedeapsa cu moartea justificată.  Sigur, am fost oarecum șocați de felul în care s-au petrecut lucrurile. O nouă democrație nu începe cu dreptul, dacă ignoră ideea statului de drept. Adică iese dintr-o epocă în care s-a format pe procese și începe cu aceeași placă. Ura era generalizată. Ea era justificată de faptul că în ultimii ani cel puțin a chinuit o populație întreagă, la ea acasă. Ținând-o în frig și nedându-i de mâncare. Și-atunci, zgârcenia lui l-a omorât”, a comentat Andrei Ujică.

„Autobiografia” e, în opinia sa, un fel de pre-quel la „Videograme”. Ceaușescu e în timpul procesului. Și are un fel de flashback, la o anumită frază sau un moment, începe să-și deruleze viața politică, biografia politică, explică el.

„Filmul încearcă să construiască un profil psihologic unui personaj despre care noi nu aveam decât clișee în minte. El era un ecran de proiecție a urii noastre împotriva a tot ce făcea el. Și era contrar convingerilor sau dorințelor noastre.  În general așa s-a rămas până astăzi. Și nostalgicii își proiectează propriile amintiri sau regrete. Și cei care îl urăsc în continuare nediferențiat, își proiectează încă frustrările acumulate cât au trăit sub el. Și-atunci, eu am încercat, rămânând fidel materialului sau documentelor vizuale pe care le-am asamblat, să încerc să văd cine e omul din spatele clișeului. E un film psihologic în aceeași măsură în care e un film istoric”.

„Demersul e unul de psihologie a istoriei, atât în ce privește omul care deține puterea, cât și nația din jurul lui sau de sub el. De netăgăduit, a avut un talent nativ pentru politică externă. A jucat un rol important pentru aproape un deceniu pe scena internațională. Ca mediator în procesul de destindere al Războiului Rece de după criza din Cuba. De mediator cu Orientul Apropiat, de mediator între America și China. Are, ajutat de contextul politic internațional, șansa unei cariere de-astea romantice. Prinț și cerșetor. Ajunge din nimic, în fruntea unei țări. Își arogă și anumite atribute dinastice. Lasă să i se facă un sceptru, în momentul în care se creează pentru el funcția de președinte al Republicii Socialiste România. Lucru care nu i-a scăpat lui Salvador Dali, care a trimis celebra telegramă: „Vă felicit pentru instituirea sceptrului republican”. Există și aspectul ăsta. Și după aceea a avut limitele de beton ale educației și ale concepției care l-a format. În materie economică sau de înțelegere a tabloului social, era de-un stalinism rigid, care i-a adus sfârșitul pe care l-a avut”, punctează Andrei Ujică.

„Orice secvență de imagini în mișcare este o capsulă de timp. Asta îi dă caracterul cu totul diferit față de documentul istoric scris sau chiar de fotografie, care e un timp înghețat. Aici ai un fragment de timp în care vezi - odată pentru totdeauna sau cât se păstrează acel document - cum bătea vântul în momentul ăla, dacă s-a deschis o ușă, dacă a intrat cineva pe ea, ce mimică avea. Dacă a avut loc un schimb de replici, ce replici au fost alea. Dacă unul a înroșit sau a albit sau s-a bâlbâit și se simte că minte. Toate lucrurile astea se află într-o arhivă de imagini mișcate. Arhivă de film, arhivă video.

Regia aici, la filmul de montaj, constă în doi pași, doi-trei pași. Unu, se deconstruiește orice montaj preexistent. Adică decupezi materialul în planuri, așa cum a fost el filmat. Și după aceea, începi să te gândești cum ai fi filmat tu scena respectivă, dacă ai fi fost acolo. E același lucru îl spuneam, pe care îl face romancierul, un scriitor care scrie un roman istoric și pornește de la documente scrise dintr-o arhivă. Și care încearcă dincolo de neutralitatea documentului, să intre în mintea personajului istoric despre care scrie.

A fost primul film de montaj în selecția oficială de la Cannes și cu o presă răsunătoare în Franța și-n America. I-a fascinat faptul că e un proces de deconstrucție a unor imagini de propagandă. Verena Lueken, care este un critic german important, îmi vine acum în minte, și-a intitulat articolul „Die Wahrheit in den Bildern der Lüge". Deci, Adevărul în imaginile minciunii.

Eu sunt sceptic întotdeauna, în ce privește cuantificarea adevărului într-o reprezentare istorică. Secole la rând, istoria așa cum ne-a fost transmisă, a fost înregistrată de cronicari. Cronicarii nu sunt decât agenții de propagandă ai epocii respective. Erau niște oameni plătiți să spună un anume tip de adevăr. Ecartul dintre adevăr obiectiv și faptul istoric rămâne întotdeauna foarte mare. Eu am optat instinctiv pentru, cum să spun, cred că te poți apropia mai mult de adevărul istoric în momentul în care încerci să te ocupi de psihologia istoriei.

Istoria ca atare e narațiunea însăși. E marea poveste a omenirii. De aceea ea e întotdeauna, cum să spun, istoria e epică. Ca atare ea cere o epopee, un roman sau un film. În sec. XX, istoria tinde spre film”, spune Andrei Ujică.

Cât privește „Videograme dintr-o revoluție”, filmul își aplică titlul: e un film despre imaginile acelei răsturnări sau acelei revoluții. Nu despre istoria secretă a ei.

Andrei Ujică: „M-a interesat raportul dintre un eveniment insurgent, revoluționar, și trecerea lui în imagine. Acest tip nou de document istoric. Și-atunci ajungem la punctul zero, de pornire, al narațiunii. Deci, din imensitatea asta de material, care e aproape atât de largă cât durata evenimentelor în sine, urmează un proces de selecție, de decantare și de îmbinare a lor într-o narațiune coerentă. Asta face orice istoric, face și orice romancier de romane istorice și face orice cineast care face filme istorice.

Ceea ce a uimit - mai mult pe români, și de-aici, și din Occident, bănuiesc - este rapiditatea cu care, cum să spun, oameni din televiziune - care decenii la rând i-au cântat osanale lui Ceaușescu și citeau știrile alea care erau numai despre el sau vorbeau la letopiseț -, cu ce rapiditate au întors armele. Au schimbat fronturile, și-acum erau deodată de partea poporului.

Astăzi se văd mai bine lucrurile alea. Și astea, cum să spun, sunt un indiciu foarte clar de felul în care, în instituții-cheie ale statului se vor schimba fronturile și vor rămâne în mare parte aceiași oameni. E o vorbă a lui Napoleon, care-i foarte bună, apropo de Revoluția franceză, și care-i valabilă până azi. Popoarele au naivitatea să creadă că, după o revoluție, se schimbă oamenii în funcțiile de conducere sau în instituțiile importante. Nu oamenii se schimbă, ideile se schimbă”, conchide Andrei Ujică.