Sari la conținut

„Luna de miere”, povestea unei românce care emigrează în SUA. Interviu cu regizoarea Ioana Uricaru

Ioana Uricaru este cunoscută cel mai bine pentru segmentul „Legenda activistului în inspecție”, din filmul-omnibus „Amintiri din epoca de aur”. Scenariul filmului a fost scris de Cristian Mungiu și cuprinde o serie de șase legende urbane din timpul comunismului. „Amintiri din epoca de aur” a fost selecționat la Cannes în 2009, în secțiunea „Un Certain Regard”. Anul acesta, regizoarea Ioana Uricaru a fost selectată pentru secțiunea „Panorama” a Festivalului de la Berlin, aflat în plină desfășurare, cu filmul său de debut în lungmetraj: „Luna de miere” („Lemonade”). Filmul a avut premiera luni.

Ioana Uricaru s-a stabilit în Statele Unite în 2001. A studiat la Southern California's School of Cinematic Arts, iar acum predă film la Middleburry College în statul Vermont. „Luna de miere” spune povestea unei românce care emigrează în SUA cu fiul ei.

„Povestea e un pic autobiografică, nu neapărat în ceea ce privește evenimentele care se întâmplă, dar mai ales ceea ce privește sentimentul de a fi în altă țară, sentimentul de a te întreba dacă chiar merită să faci lucrurile pe care trebuie să le faci, să-ți faci o viață acolo. Deci emoția și ideile sunt inspirate foarte mult din viața mea. Dar evenimentele sunt inspirate din poveșți reale, am intervievat foarte mulți români care au plecat în SUA, mai ales cu copii, ca să am o idee cât mai apropiată de povestea din scenariu, și ei mi au spus tot felul de poveșți, de lucruri care li s-au întâmplat lor, din care am reușit să compun povestea asta în așa fel, încât să păstrez ideile și emoțiile pe care le am avut eu, dar să le ilustrez cu niște evenimente importante care s-au întâmplat altora”, a explicat Ioana Uricaru într-un interviu acordat emisiunii „Ca-n filme” de la Digi24.

„Rolul principal (jucat de actrița Mălina Malovici, care a debutat în Bacalaureat - n.r.) este un rol foarte dificil pentru că e un personaj care se află în fiecare fotogramă a filmului. Deci e un rol de forță, e ceva pentru care trebuie să ai nu numai talent și tehnică, dar și o mare rezistență și să ții la drum lung, ca să spun așa. Am făcut audiții cu România, am văzut foarte multe actrițe foarte bune. A fost greu să aleg o actriță pentru rolul principal. Până la urmă, am rechemat câteva actrițe de 2-3 ori, am făcut audiții și împreună cu copii pe care intervievam pentru rolul fiului Marei, pe care îl cheamă Dragoș, și în cele din urmă am decis să lucrez cu Mălina nu numai pentru că am fost impresionată de ea ca actriță, dar mi s-a părut că există o conexiune între ea și personaj, genul de lucru pe care nu poți să-l înveți sau să-l infuzezi în actor dacă nu există deja acolo. Mi s-a părut că înțelege ceva despre personaj și cred că am făcut o alegere foarte bună”, spune Ioana Uricaru.

Un film despre SUA, turnat în Canada

Lucrul propriu-zis la film a început sub auspicii legale complicate.

„Acțiunea filmului se întâmplă în America, bineînțeles. Am vrut să filmăm în SUA, ar fi fost și mai ieftin să filmăm în SUA, dar din păcate atunci când am început să ne gândim la logistică, la deciziile concrete pe care trebuia să le luăm, ne-am dat seama - mai ales că eu trăind acolo foarte mulți ani, știam, bănuiam deja, dar după ce am vorbit cu un avocat mi s-a confirmat - că nu există o soluție legală relativ rapidă pentru a aduce niște actori și o parte din echipa din Europa ca să lucreze în SUA. Pare ușor incredibil, dar pur și simplu nu am găsit o cale legală. Dacă am fi lucrat cu un mare studio, poate ar fi reușit, ei plătind foarte mulți bani. Dar pentru noi ar fi fost imposibil. Și atunci a trebuit să renunțăm la ideea asta cu SUA și a trebuit să căutăm în Canada”, a povestit Ioana Uricau.

Aventurile au continuat, însă.

„Acțiunea, în principiu, se află în statul New York, în nordul statului New York, la granița cu Canada. Deci m-am gândit că va fi o asemănare a peisajului, dar și a orașelor, caselor, așezărilor rurale, seamănă destul de mult. Mai întâi ne-am dus la Toronto, care e în Ontario și limba vorbită e engleză. Și m-am gândit că este mai simplu acolo, mai ales că este foarte multă producție americană de film și deja sunt obișnuiți să vândă Toronto drept un oraș american. Nu neapărat Toronto, orașele din jur. Dar n-am reușit să găsim un partener, n-am reușit să găsim o soluție convenabilă și atunci ne-am îndreptat spre Quebec, partea franceză a Canadei, e și foarte aproape de unde locuiesc eu, și acolo am găsit un partener, Periferia Films, care e a devenit unul din coproducatorii noștri. Și deși Montreal nu seamănă chiar atât de tare cu orașele americane, am reușit totuși să găsim destule locații care să fie credibile și unde nu am găsit, am mai adăugat noi pe ici, pe colo”, a relatat regizoarea.

Până la urmă au început să apară și primele vești bune. „După aceea am fost fost susținuți și de guvernul din Quebec, și de guvernul canadian, care ne-a dat niște susținere financiară și logistică și atunci ne-am bucurat până la urmă că am filmat acolo”, a mărturisit Ioana Uricaru.

Ca urmare, filmul este o producție între patru țări, inclusiv România și Germania. Cristian Mungiu este unul dintre producători.

Autenticitate

Ioana Uricaru: „Cred că un lucru care m-a interesat foarte tare - și e o caracteristică a cinema-ului românesc de calitate din ultimii 10 ani - e atenția foarte mare la naturalețe și la detaliu. Și o preocupare pentru a descoperi un fel de autenticitate, ca să nu spun adevăr. Adevăr sună destul de vag și abstract, dar autenticitate - și a relațiilor umane, dar și a felurilor în care se întâmplă lucrurile în cadru, în scenă, în timp ce filmez. O încercare de a nu adăuga tu lucruri sau a face lucruri, a cere ca lucrurile să se întâmple într-un anumit fel pentru că așa ți-ai planificat tu și de a lăsa această autenticitate să se întâmple în față camerei și să te fure cumva ca spectator și să simți că oamenii care sunt în fața camerei sunt niște persoane adevărate pe care le-ai putea cunoaște sau întâlni și nu neapărat niște eroi într o drama majoră”.

Temă

Ioana Uricaru: „De fapt, ăsta a fost lucrul care m-a interesat pe mine când am făcut filmul despre imigrație. Am vrut să fie un film despre efectele mai ascunse ale efortului pe care îl faci atunci când te muți în altă țară. Deci nu neapărat despre lucrurile foarte evidente și foarte dramatice, despre care s-au mai făcut foarte multe filme foarte bune. Ci și despre cum simți această dezrădăcinare, acest șoc, într-un fel un lucru la care nu te-ai gândit. Că te-ai gândit să pleci în America, de exemplu, te gândeșți la lucrurile bune care ți se vor întâmpla în America, te gândești la ce-ți doreșți, la ce visezi să construieșți acolo. Și întotdeauna există foarte multe lucruri de care nu ai auzit, despre care nu ți-a spus nimeni, despre care nu te-a avertizat nimeni și despre care descoperi abia la fața locului și atunci descoperi, cum aș spune, un șoc despre care te întrebi un pic: o să fie tot așa sau la un moment dat o să fie mai bine? și când o să fie mai bine? o să fie prea târziu? când începe să fie mai bine? Astea sunt genul de întrebări pe care filmele româneșți le pun de obicei. Cineaștii români sunt interesați. Nu e genul de întrebare pe care cineaștii americani, de exemplu, le aduc în discuție. Atunci mă gândesc de fapt că acesta este un film românesc, de fapt, și îmi doresc să fie un film românesc. Un film românesc despre America, de exemplu, cu speranța că și publicul român și american și cel internațional o să descopere câte ceva la care nu se așteptau dintre relația asta dintre un străin cu o străină și că țara e de adopție”.

Participarea la Berlinală

Ioana Uricaru: „Am terminat filmul chiar înainte de Crăciun, pe 23 decembrie. Am făcut o vizionare în Suedia unde am făcut ultimile etape. Ultima etapă de post-producție a filmului s-a întâmplat în Suedia. Coproducătorul nostru suedez s-a ocupat de colorizare și efectele vizuale. Trebuia să îl încheiem cu o zi înainte de Crăciun, fiindcă toată lumea pleca în vacanță. Am făcut o vizionare, am spus aia e, am încheiat. Și după aceea mă gândeam că ar fi fost bine dacă am putea să avem o premieră cândva, curând. Nu voiam să așteptăm luni și luni de zile că era foarte proaspăt totul și avem un fel de energie, de avânt. Și mă gândeam că ar fi păcat să încheiem când am făcut un așa efort. Am început pre-producția în luna mai și a fost complet gata la sfârșitul lui decembrie.

Eram pregătită să aștept un festival bun pentru premieră. Deci când am aflat că va fi Berlin, m-am bucurat foarte tare, pentru că se potrivește foarte bine cu ritmul filmului, cu producția, post-producția. Avem un coproducător german și pentru ei înseamnă foarte mult să poate să aibă o premieră acasă, la Berlinală. Deci e cea mai bună variantă, cred că s-a nimerit foarte bine”.

Ce înseamnă debutul în lungmetraj

Ioana Uricaru: „E foarte important să găseșți un loc bun pentru film, dar și un loc bun pentru tine ca regizor mai ales ca să-ți duci primul film. Berlinul este o mare forță, festivalul de la Berlin este o mare forță în cinema-ul european, dar și în cinema-ul internațional. E foarte bine că are un market și știu că acolo mă întâlnesc cu foarte mulți oameni pe care îmi doresc să îi cunosc și pe care altfel ar dura mult mai mult până aș reuși să-i găsesc. Mi-am dorit foarte mult să-i dau acestui film, la care am muncit mai bine de 7 ani, să-i dau o ieșire în lume care să fie foarte potrivită cu toată munca asta pe care am distilat-o în film.
Dar mai ales Berlinul are o tradiție de a selecționa filme care se preocupă de chestiuni sociale, politice. Asta a fost întotdeauna faima lui sau ca să zic așa, brand-ul Berlinului. Țin minte când eram mică și citeam revista Cinema și scria despre festivaluri, mi se părea că sunt de pe altă lume. Evident asta era înainte de 89 și Festivalul de la Berlin, Veneția, Cannes, erau ca un fel de evenimente ce se întâmplau pe Marte. Dar știu, încă de atunci îmi intrase bine în minte, că Festivalul de la Berlin e festivalul unde te duci dacă ai un film care ridică niște probleme sociale și politice.
Și cum filmul ăsta este un film despre probleme sociale și politice, mă bucur foarte mult că ajunge să vadă întunericul sălii de cinema tocmai acolo. Am și o relație foarte specială cu orașul Berlin. A fost primul loc pe care l-am vizitat în afara țării în 84, când eram încă în liceu. De fapt, nu eram în liceu, eram în gimnaziu, am fost în Germania de Est și era pentru prima dată când ieșeam din România și a fost un mare eveniment, un mare șoc pentru mine. M-am întors la Berlin după 30 de ani aproape, am făcut o bursă din 2016, acum doi ani”

(În fiecare duminică, de la ora 16.30, urmăriți emisiunea „Ca-n filme” de la Digi24. Arhiva emisiunii, aici)