Eugen Tomac: Pe scurt, despre România prin ochii vecinilor săi

Aceste zile au prilejuit discuții și discursuri despre România noastră, România europeană, România de azi sau România copiilor noștri. Azi vă propun să ne gândim la România, așa cum este privită de către popoarele din vecinătate.

Voi începe cu vecinii maghiari întrucât, în discursul public, referirile cele mai frecvente se îndreaptă cel mai des către Ungaria.

Cu ușoare variații de ton, Ungaria a întreținut, în mod constant, un discurs revendicativ atunci când s-a raportat la România. Pană la un punct, această abordare poate fi înțeleasă întrucât în România trăiesc astăzi peste 600 000 mii de cetățeni maghiari -  cetățeni ai statului vecin care întrețin o linie politică pe care Budapesta o promovează în comunitățile maghiare din România. Cu toate acestea, în ultimii 25 de ani, Ungaria a dus o politică subtilă și pragmatică, prin care a fructificat oportunitățile economice în relația cu România. Investițiile Ungariei în România depășesc un miliard de euro, iar peste 8000 de societăți cu capital românesc își desfășoară activitatea în statul vecin. Deși, de cele mai multe ori, referirile la români și România sunt făcute din perspectiva temelor emoționale generate de istorie, Ungaria este conștientă că Transilvania nu va mai fi niciodată parte a Ungariei. Aderarea României la NATO și Uniunea Europeană a schimbat profund relația politică dintre statele noastre. 

După Ungaria, ne referim cel mai des la Bulgaria, un alt stat cu o populație de peste 7 milioane de locuitori, aflat la sud de Dunăre. 

Interesant este cât de profund s-a schimbat, în ultimii zece ani, percepția vecinilor noștri slavi în raport cu România. 

Odată cu aderarea noastră la Uniunea Europeană,  vecinii bulgari au început să privească România din alt unghi. Până la acest capitol, tot discursul cu iz naționalist domina societatea bulgară ori de câte ori se făceau referiri politice la România. După prăbușirea comunismului au existat campanii de presă și multiple ieșiri acide la adresa României cu privire la Dobrogea, dar totuși am asistat la triumful rațiunii.

Agenda comună europeană a reușit să reașeze relația dintre statele noastre în noi parametri, iar bulgarii încep să-i privească cu mai multă simpatie pe români. Turismul este, în mod clar, un element ce confirmă schimbarea de paradigmă.

Îmi îndrept gândurile acum către Serbia, pentru care România a fost și este unul dintre susținătorii cei mai puternici și credibili ai parcursului său european. În schimb, sârbii au cultivat, de-a lungul secolelor, o atitudine rezervată față de români, iar această stare se menține în societate. Ne privesc cu neîncredere și nu au deschidere foarte mare față de aprofundarea relațiilor bilaterale. Ne numesc în continuare vlahi și consideră că România face prea multe presiuni pentru respectarea drepturilor minorității vlahe din sudul Dunării. După destrămarea Iugoslaviei, discursul  naționalist, marcat de acest subiect, a devenit foarte apăsat. Deși România nu a recunoscut Kosovo și a susținut punctul de vedere al Belgradului în relația cu aliații noștri, toate aceste gesturi politice curajoase ale României nu au schimbat deloc atitudinea politicului sârb față de minoritatea română. În continuare, românii din Serbia sunt divizați de autorități între români și vlahi. Mai mult, în urmă cu câțiva ani, specialiștii în educație de la Belgrad au redactat chiar un alfabet al limbii vlahe. Înțeleg că Președinția româna a Consiliului Uniunii Europene va acorda  prioritate impulsionării procesului de negocieri între UE și Serbia. Aș vrea să știu că România a gândit și negociat această abordare și prin prisma situației minorității românești din statul vecin, deși sunt convins de contrariu. Politica noastră de asistare necondiționată a unui stat care ne sfidează și pe noi, și pe aliații noștri (prin relația excelentă cu Rusia), trebuie să înceteze.

Un alt stat cu care ne învecinăm pe o lungime de 650 km este Ucraina. Un stat tânăr, care a moștenit de la URSS regiuni ale României. Nordul Bucovinei, Ținutul Herta și fostele județe Ismail și Cetatea Albă, în sudul Basarabiei. Populația Ucrainei este, în mod clar, cea mai sovietizată, chiar și în prezent, dintre fostele republici ale URSS. 

Ucrainenii, fie că sunt proruși sau susțin Guvernul de la Kiev, continuă să-i privească pe români în mod depreciativ. Nu pot depăși sindromul sovietic și acceptă cu dificultate ideea ca România se bucură de un nivel de prosperitate și securitate fără precedent în istoria sa. Înainte de anii ‘90, România a fost constant demonizată în discursul popular, a fost privită cu dispreț, iar această
retorică s-a menținut semnificativ.

Deși la nivel guvernamental au fost realizate gesturi de deschidere și dialog, aceste inițiative nu s-au soldat cu nimic concret. Este adevarat că în București, pe Calea Victoriei, există un Centru cultural de promovare a culturii ucrainene, iar Parlamentul României are un reprezentant al minorității ucrainene. În schimb, la Cernăuți este amânată de peste zece ani deschiderea Institutului Cultural Român, iar cei peste jumătate de milion de români nu au un reprezentat în legislativul de la Kiev. Mai grav este că, prin noua lege a educației din Ucraina, școlile românești devin școli cu predare în limba ucraineană, iar în regiunile locuite de basarabeni revine teza stalinistă de predare a limbii moldovenești.

Din ce în ce mai aproape de granițele noastre este Rusia. Nu avem frontieră directă, dar ne învecinăm pe mare din 2014, odată cu anexarea Crimeei. Știm că Rusia, în ultimele două secole, ne-a influențat direct evoluția. După Marea Unire, a provocat România prin crearea unei republici sovietice autonome moldovenești la est de Nistru, în 1924. Apoi, prin înțelegere cu Hiltler în 1939, ne-a luat la 27 iunie 1940 teritoriul de la est de Prut. După cel de al doilea război mondial, Moscova a instaurat în România un regim criminal comunist, care a oprit procesul de dezvoltare a națiunii române. După 1990, Rusia a încercat, dar fără succes, prin anumiți politicieni români, să oprească procesul de apropiere de NATO și UE.

Disprețul Kremlinului la adresa noastră este vizibil și prin modul cum tratează  de aproape un secol problematica tezaurului pe care nu vrea să-l returneze. Reamintesc că tot tezaurul României a fost trimis în Rusia în timpul Primului Război Mondial. Rușii sunt agresivi, nu ne respectă și au o abordare superficială atunci când vorbesc despre români. 

La polul opus este un alt stat cu care ne învecinăm tot pe mare - Turcia. Imperiul Otoman și-a pus amprenta puternică pe societatea românească, începând de la tradiții culinare, până la expresii pe care le folosim și astăzi pe cuprinsul întregii tari. Românii sunt bine văzuți de turci și chiar suntem profund respectați de către societatea turcă. Oriunde te duci în Turcia și spui ca ești român, se observa o anumită deschidere pe care nu o întâlnești des peste hotare. Așa se explică, probabil, de ce una dintre cele mai mari destinații turistice pentru români este Turcia. În România avem peste 15 mii de societăți cu capital turcesc și investiții de peste 5 miliarde de euro ale Turciei în ultimii 15 ani. În ciuda situației politice interne, care s-a înrăutățit în ultimii ani din punct de vedere al calității democrației, Turcia rămâne un partener strategic al României, inclusiv ca stat aliat NATO.

Despre R. Moldova voi scrie un alt material. Aș vrea însă să punctez că nu avem un stat vecin dincolo de Prut, ci un alt stat românesc. Istoria noastră rămâne deschisă, iar acest subiect trebuie prezentat mult mai detaliat, prin prisma complexității sale. 

Drept concluzie, aș spune că o țară ca a noastră nu-și alege vecinii, pentru că nu are experiența anexării altor teritorii. În schimb, ceea ce ma bucură este ca am început să învățam sa ne apărăm mai bine interesele.