În peisajul nostru politic zgomotos, fiecare strigă mai tare pentru a fi auzit. Corect. Până la urmă, lupta politică este și un joc al forței de convingere. Problema e că strigă doar pentru a fi auzit, și nu pentru a transmite cu adevărat ceva.
Consultanții oficiali sau neoficiali, și pe alocuri zecile de curteni onorifici care glorifică fiecare în parte luciul câte unei mărgici, uită să se aplece și asupra conținutului care dă de fapt consistență comunicării “pe rețele”. Iar asta ne duce într-un peisaj dominat de nevroze, în care grija supremă devine lăudarea mărfii, în detrimentul unui proces corect bazat pe muncă în liniște.
O statistică de primăvară a Parlamentului României arată că, la momentul la care vorbim, există pe fluxul legislativ peste 1.500 de inițiative care doresc să îmbunătățească viața oamenilor. Teoretic, dacă toate s-ar promulga mâine, electorii din circumscripții vor avea 1.500 de reguli noi care să le lumineze viața. Practic, o dată la câteva zile, cineva anunță cu mare alai (cum altfel?) că are soluția minune împotriva tuturor tipurilor de pete din societatea românească.
Miza pare a fi însă doar “engagementul” care să le asigure aura calpă a unei anverguri politice colosale. Vizibilitatea publică sub orice formă, cu orice preț, fără grijile, calculele și angoasele unui pragmatism temperat. O mai mare atenție acordată imaginii politice pensate decât scopului final al mandatului parlamentar.
PS. În cele 100 de zile de când sunt parlamentar, am semnat un singur text de lege. În care cred cu adevărat. Cel care susține munca parlamentarului. În rest, rămân fidel principiului că inovația în politică ține de puterea de a schimba lucruri fără a transforma țara într-un șantier asurzitor. Și fără a arăta la televizor fiecare mărgică.
