Condiţiile din penitenciare nu au fost niciodată perfecte - nici în România, nici în alte ţări europene.
În acelaşi timp, era de aşteptat şi ca disfuncţionalităţile din închisorile româneşti să fie mai mari, mai multe decât cele din Franța, Germania și alte țări occidentale.
În condiţiile în care decalajele dintre noi şi membri mai vechi ai UE rămân consistente şi în alte domenii, cum s-ar fi putut îmbunătăţi situaţia din puşcării mai repede decât cea din spitale, şcoli, economie? Ar fi fost chiar frustrant şi în contra naturii să se întâmple asta.
Dar una este să constaţi şi alta este ca o constatare să fie transformată în verdict, fapt pentru care ar fi indicat să privim la ceea ce se întâmplă zilele acestea într-un context mai larg.
Or, faptul că există condiţii precare după gratii nu e o realitate de ieri de azi, nici o constatare nouă sau făcută dintr-o singură direcţie.
De exemplu, „Raportul internaţional privind situaţia respectării drepturilor omului în România în 2014”, publicat de Departamentul de Stat al SUA în iunie 2015, nota următoarele:
„Condiţiile din închisori au continuat să fie dure şi, în unele cazuri, sub standardele internaţionale. Abuzurile asupra deţinuţilor, de către autorităţi sau alţi deţinuţi au fost în continuare o problemă. (...) De la începutul lunii septembrie, capacitatea legală a sistemului de penitenciare era de 29.989 de locuri. Conform statisticilor oficiale, suprapopularea a reprezentat o problemă, în unele penitenciare nu s-a respectat suprafaţa standard de 4 m² per deţinut, conform recomandărilor Comisiei pentru Prevenirea Torturii a Consiliului Europei. Deţinuţii au avut acces la apă potabilă. Unele închisori au oferit acces insuficient la servicii medicale, iar hrană a fost de proastă calitate şi insuficientă. În unele închisori nu au existat încălzire şi ventilaţie adecvate şi iluminatul a fost insuficient. (...) Până la mijlocul lunii iunie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a condamnat România în 11 cazuri pentru condiţiile neadecvate şi tratamentele inumane şi degradante din închisori”.
Lucruri similare se regăsesc şi în semnalele trase în ultima vreme de ONG-uri cu preocupări pe zona asta.
Totuşi, confruntând datele seci cu senzaţia generală de colaps al sistemului, pe care unele voci şi canale media încearcă din greu să o cultive în spaţiul public, e limpede că se poate vorbi de o fractură majoră între cele două.
Şi dacă e aşa, în ce îşi are ea resorturile?
Nu pare că totul ţine de faptul că, la origine, nemulţumirile faţă de condiţiile din închisori au fost exprimate şi s-au amplificat pe o cu totul altă filieră decât cea a deţinuţilor de rând?
La o privire mai atentă, vom observa că această temă a căpătat greutate pe măsură ce lupta anticorupţie a atins etaje tot mai înalte ale puterii, pe măsură ce în celulele arestului preventiv şi ale penitenciarelor au aterizat din ce în ce mai multe VIP-uri politice ori din sfera afacerilor pe picior mare cu statul.
Timp de 20 şi ceva de ani, nu a interesat pe nimeni de la vârful politicii şi cu atât mai puţin dintre greii care azi au probleme penale de soarta deţinutului de rând.
Dovadă, timp de 20 şi ceva de ani corul îngrijoraţilor care se manifestă azi cu atât de mult zel a avut alte preocupări. Situaţia din penitenciare a lipsit de pe radarul lor.
S-a cristalizat, în schimb, de vreo patru-cinci ani, iar încarcerarea lui Adrian Năstase a jucat probabil un rol fundamental. A fost şocul care i-a făcut să înţeleagă faptul că, cu DNA şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţuie pe urme, nici măcar cei ce trecuseră până atunci drept intangibili nu mai sunt în siguranţă.
Să privim acum tabloul general prin prisma unor succesiuni interesante.
Şi, totodată, să mai ţinem cont de un detaliu-cheie: toţi iniţiatorii de proiecte legislative menite să golească puşcăriile fie sunt apropiaţi cumva – ce coincidenţă! - de lideri politici înarceraţi, fie sunt ei înşişi ameninţaţi de spectrul carceral – altă coincidenţă, nu?
Trecând prin Marţea Neagră - doi demnitari penali
Aşadar...
Năstase a fost condamnat la închisoare cu executare şi plasat în penitenciar în vara lui 2012. O mai ştiţi, era vara aceea în care USL a fost pe punctul de a dărâma tot ceea ce mai ţinea ţara asta pe picioare.
În februarie 2013, la Parlament este depus un proiect de lege privind graţierea şi amnistia. Autorii lui, Mădălin Voicu şi Nicolae Păun, ambii deputaţi, ambii având colegi sau apropiaţi porniţi pe activitatea DNA. Evident, erau îngrijoraţi de condiţiile proaste din închisori şi, mari fani ai drepturilor omului, au pus de un proiect legislativ.
Între timp, ei înşişi, Voicu şi Păun, au fost puşi sub acuzare în dosare instrumentate de procurorii DNA (detalii AICI).
De prezentarea în faţa instanţei pentru emiterea mandatelor de arestare pe numele lor, Mădălin Voicu şi Nicolae Păun au scăpat la mustaţă, fiind salvaţi de colegii parlamentari, care au blocat solicitările DNA.
În Parlament, proiectul lor de lege a avut un traseu sinuos, iar timp de doi ani şi nouă luni maşinăria PSD-PC a căutat căi de a-l transforma într-un instrument adaptat nevoilor pe care le are orice VIP afectat de lupta anticorupţie.
Iniţiativa lui Voicu şi Păun a fost chiar parte a matricei din care a apărut celebra sintagmă „Marţea Neagră”.
Pe 10 decembrie 2013, în toiul nopţii şi în mare secret, nişte deputaţi au amendat proiectul amnistiei şi graţierii, majorându-i raza de acţiune.
Traian Băsescu, pe când era preşedinte, spunea, pe fondul evenimentelor legate de Marţea Neagră: „Modificările la Codul Penal sunt dramatice și ele dărâmă zece ani de muncă și de activitate a instituțiilor anticorupție Ea a fost dedicată clientelei politice aflate în stare avansată în diverse procese în derulare sau aflată deja după gratii”.
Nicolae Păun, co-iniţiator al proiectului de amnistie şi graţiere, riposta: „Președintele a spus foarte clar, a făcut un apel și a spus parlamentari, nu votați, asta e o tâmpenie! Proiectul ăsta de lege, în opinia domniei sale, e o tâmpenie. Foarte bine, nu am nimic de comentat. Este în practica parlamentară (...) să dai afară din penitenciare un număr de aproximativ nouă mii de persoane, persoane care dorm câte două, trei în pat și care, mă rog, condițiile sunt așa cum sunt...hai să fim serioși!”
De subliniat că în Marţea Neagră, când s-a operat şi lărgirera ariei de acoperire a proiectului amnistiei şi graţierii, Dan Voiculescu „comemora” două luni şi jumătate de când fusese condamnat pe fond, la cinci ani de închisoare cu executare, în dosarul ICA şi aştepta decizia finală a magistraţilor. Care a şi venit, în vara lui 2014, cu o majorare, la 10 ani.
În cele din urmă, proiectul năşit de Mădălin Voicu şi Nicolae Păun a fost scos de pe agenda Parlamentului.
Se întâmpla, însă, abia în a doua jumătate a lunii noiembrie 2014, la două zile după prezidenţialele pierdute de Victor Ponta şi la 11 luni de la Marţea Neagră.
Iniţiativa cu pricina a eşuat datorită vigilenţei partenerilor externi ai României şi a ieşit definitiv de pe orbita legislativă graţie semnalelor decisive transmise de public. Furia oamenilor atinsese cota de avarie pe fondul modului în care puterea, reprezentată de Guvernul Ponta, a organizat scrutinul în diaspora.
Lecţiile de drept date de "învăţătoarea lui Dan Voiculescu"
În iunie 2014, senatoarea PC Cristiana Anghel anunţă depunerea la Senat a unui proiect care prevede graţierea, după cum urmează: integrală - condamnări până în doi ani; cu o treime - condamnări între doi şi cinci ani; cu o pătrime - condamnări între cinci şi opt ani; cu jumătate - deţinuţi care au împlinit 60 de ani, femei gravide, persoanelor cu copii în întreţinere cu vârsta de până la cinci ani inclusiv, a persoane cu boli incurabile în fază terminală.
Pe lângă „imperativele umanismului”, învăţătoarea lui Voiculescu invoca în expunerea de motive a proiectului şi condiţiile grele din puşcării.
În aceeaşi perioadă, directorul Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor atrăgea atenţia că datele disponibile reflectă o realitate uşor diferită faţă de ceea ce s-ar putea la un moment dat crede: amnistia şi graţierea nu au fost întotdeauna soluţii bune. Potrivit oficialului, se dovedise că în state europene, după o graţiere colectivă, multe persoane au revenit după gratii.
În presă, iniţiativa Cristianei Anghel a fost botezată „mica graţiere”.
Anghel a fost lansată în politica mare de trustul de presă al lui Dan Voculescu, între timp condamnat definitiv la închisoare cu executare.
Încă un detaliu sugestiv, care pune sub semnul întrebării agenda reală a Cristianei Anghel: tot ea reînvia, în toamna lui 2015, fantome ale ale anilor '90-2000, trimise la plimbare abia după dispariţia guvernării Năstase: reincriminarea insultei şi calomniei.
Devenită între timp membru ALDE, formaţiune condusă de un suporter al elitei penalilor, Cristiana Anghel uită de aglomeraţia din penitenciare, pe care altădată o invoca cu zel, şi cere pedepse cu închisoarea pentru insultă şi calomnie.
Târgul dintre Hrebenciuc şi Şova
În octombrie 2014, datele devenite publice dintr-un dosar DNA puneau sub o lumină sugestivă interesul unor două personaje importante din cel mai mare partid al României.
Astfel, dintr-o speţă în care procurorii anticorupţie l-au acuzat pe Viorel Hrebenciuc de trafic de influenţă aflăm că marele combinator de odinioară îi promisese lui Dan Şova sprijin pentru funcţia de preşedinte al PSD dacă Şova va iniţia un proiect legislativ pe tema amnistiei şi graţierii.
După cum a dovedit-o timpul, şi unul, şi celălalt ar fi avut nevoie ca de aer de o relaxare a sistemului carceral.
Ulterior acelui episod, pe fondul implicării în dosare grele, Viorel Hrebenciuc şi Dan Şova au făcut chiar cunoştinţă cu arestul preventiv, iar greul probabil abia urmează, dat fiind faptul că nu este exclusă o condamnare a celor doi.
Iar Viorel Hrebenciuc mai are o problemă: situaţia fiului său, la rându-i anchetat de procurorii DNA.
În folosul cui, deci, s-ar fi zbătut Hrebenciuc şi Şova cu amnistia şi graţierea?
Intervenţiile "salvatoare" ale lui Şerban Nicolae
În iunie 2016, în siajul reluării discuţiilor pe marginea condiţiilor din închisori, senatorul PSD Şerban Nicolae pune degetul pe rană: „Avem penitenciare cu peste 200% depăşită capacitatea. Pedeapsa e privarea de libertatea, nu umilirea, degradarea, tratamentul inuman. Nu o să mă feresc, o să spun public. Pun din nou problema unei amnistii şi gratieri colective. E vorba de pedepse mici, pentru fapte care nu pun în pericol siguranţă persoanei”.
Cum se face, cum nu se face, aceşti politicieni vocali, care invocă mediul dificil din puşcării pentru a-şi justifica iniţiativele, au tot felul de legături cu VIP-urile penale.
În cazul lui Şerban Nicolae, sunt de notorietate relaţiile sale cu condamnatul Cătălin Voicu, iar partidul din care face parte e plin de colegi cu probleme majore în justiţie.
Cu un an şi jumătate înainte, prin ianuarie 2015, Şerban Nicolae şi-a expus ideile şi pe marginea arestului preventiv. Adevăratele intenţii erau, ca de fiecare dată în cazul său, străvezii:„Faptele săvârşite prin acte de corupţie nu se justifică ca fiind acte de pericol concret pentru ordinea publică. Avem în România, persoane foarte importante la cel mai înalt nivel, cazuri de parlamentari care au fost cercetaţi în libertate, judecaţi, condamnaţi şi care au ajuns în penitenciare pentru executarea unor pedepse privative de libertate fără ca să fie nevoie de arestarea lor preventivă, ceea ce arată că nu este o condiţie sine qua non într-o cercetare penală. Cazul lui Dan Voiculescu, de foşti miniştri, mă refer la Relu Fenechiu”.
În final, despre ironiile lui SOV
Într-o postare pe blog, din noiembrie 2014, Sorin Ovidiu Vîntu, la rându-i condamnat, le recomanda ironic politicienilor: "Domnilor, investiţi în puşcării, investiţi în viitorul vostru!"
În aceeaşi postare, SOV lansa, spre uzul profanilor, un scurt „tratat” online: „Despre Puşcării. Curs practic pentru începători".
În realitate, nici SOV, nici ceilalţi nu se gândesc serios la construcţia de noi puşcării, ci la optimizarea operaţiunilor de salvare a celor cu anvergură, din puşcăriile existente.
