Mi-a apărut tot mai des întrebarea asta în ultimele zile: de ce a fost România atât de tranșant pro-SUA în chestiunea războiului din Iran și a pus la dispoziție baza militară de la Kogălniceanu pentru echipamente defensive? Nu ar fi trebuit să fim și noi mai prudenți, mai reticenți, mai reținuți așa cum au fost alte state europene?
Ei bine, decizia României de a pune la dispoziția Statelor Unite baza Mihail Kogălniceanu în contextul războiului din Iran nu a venit pe un fond neutru. În octombrie 2025, Ministerul Apărării Naționale fusese informat cu privire la redimensionarea unei părți a trupelor americane dislocate pe Flancul Estic al NATO, ca parte din procesul de reevaluare a posturii globale a forțelor militare ale SUA. Aproximativ 1.000 de militari americani se aflau în România, un număr mai mic decât în trecut, după ce administrația Trump decisese reducerea unor efective din Europa. Decizia a fost primită cu surprindere, cu supărare, cu derută de opinia publică din România.
Prin urmare, solicitarea de a găzdui trupe suplimentare în contextul războiului cu Iranul a devenit implicit, și o oportunitate de a reface capitalul de parteneriat cu Washingtonul.
Decizia politică a fost rapidă, unitară și pro-americană: CSAT a aprobat pe 11 martie 2026 solicitarea SUA de a disloca avioane militare și trupe suplimentare.
Cum a reacționat România față de ceilalți aliați europeni?
La nivelul UE, reacția nu a fost una unitară. Viteza și amploarea loviturilor americano-israeliene au luat prin surprindere majoritatea guvernelor europene.
Franța, Spania și Italia au avut una dintre cele mai critice poziții. Macron a cerut o reuniune de urgență a Consiliului de Securitate ONU și a declarat că Franța "nu poate aproba" loviturile desfășurate "în afara dreptului internațional". Spania a refuzat accesul la bazele aeriene comune și a închis complet spațiul aerian. Italia a refuzat accesul bombardierelor americane la baza Sigonella din Sicilia, invocând că o misiune non-logistică necesita aprobarea parlamentului italian.
Germania a adoptat o poziție mai nuanțată. Cancelarul Friedrich Merz a declarat că reamintirea dreptului internațional era irelevantă și că europenii ar trebui să nu mai fie prea critici față de conduita SUA, deoarece, deși nu au reușit să le atingă ei înșiși, împărtășesc multe dintre obiectivele aliate.
Regatul Unit a ales o cale de mijloc transatlantică. Londra a combinat critica față de regimul iranian cu apeluri la de-escaladare, precizând că nu a participat la lovituri în sine, dar a permis SUA să folosească unele baze militare britanice, inclusiv baza Diego Garcia, după ce a fost criticată de Statele Unite pentru reacția inițială.
România a aprobat solicitarea SUA în CSAT și Parlament cu o majoritate covârșitoare, comunicând public că echipamentele sunt defensive, o formulare care permite României să sprijine operațiunile americane evitând în același timp să fie văzută ca parte directă la ofensivă. Această poziție plasează România mai degrabă în tabăra statelor baltice și a Ucrainei, care salută conflictul din perspectiva slăbirii Iranului, furnizor de drone pentru Rusia, mai degrabă decât în tabăra statelor din vestul Europei care ridică obiecții de drept internațional.
Ulterior, când a devenit clar că războiul nu se termină rapid, România s-a alăturat imediat declarației inițiate de state europene și nu numai privind asigurarea libertății de navigație în Strâmtoarea Ormuz, un demers esențial pentru stabilitatea economică globală și securitatea energetică.
Securitatea înainte de orice: de ce România nu își permite ambiguități
Logica de fond este clară și coerentă cu politica externă românească din ultimii ani: pentru București, garanția de securitate americană față de Rusia primează absolut față de orice rezerve privind legalitatea conflictului din Iran. Trupele americane de pe teritoriul național și scutul antirachetă de la Deveselu nu sunt simboluri politice, ci garanții concrete de securitate, atâta timp cât Rusia rămâne amenințarea existențială la granița estică. Când ești în prima linie, nu îți permiți să negociezi cu umbrele de securitate.
În acest cadru, reacția rapidă și clară a României a fost o manifestare de coerență strategică. Bucureștiul a acționat predictibil, în logica parteneriatului său strategic, și a transmis un semnal de încredere într-un moment în care relația dintre SUA și o parte din aliații europeni era tensionată. Iar acest lucru contează. România a ales să fie acel partener de încredere, consolidând un capital esențial într-un moment sensibil. Pentru că, în final, pentru București miza nu este să fie pe placul tuturor, ci să fie sigur.
