În adâncul nopții de 28 februarie 2026, în timp ce rachetele de precizie americane și israeliene redesenau arhitectura de putere a Orientului Mijlociu luminând cerul Teheranului, la mii de kilometri distanță, în sudul României, monitoarele bazei de la Deveselu intrau în alertă maximă.
Campania aeriană comună a SUA și Israelului, cunoscută deja sub numele de cod Operation Epic Fury, este o operațiune de realpolitik pur, o încercare chirurgicală de a extirpa o amenințare cronică: un regim teocratic ajuns la pragul nuclear, care și-a transformat politica externă într-o industrie globală a terorii și șantajului. Timp de 47 de ani, un regim de teroare (doar din decembrie până în februarie, regimul de la Teheran a produs peste 30.000 de deținuți, morți și dispăruți!) sub umbrela unui fanatism religios a construit, pentru aproape 90 de milioane de oameni, un lagăr cu arsenal nuclear care a radiat construcția sistemului de securitate din Orientul Mijlociu: orice primăvară arabă sau revoluție democratică, orice val de dezvoltare din Orientul Mijlociu nu a pătruns în Iran după 1979. Acesta a rămas un stat teocratic autoritar, rudimentar și medieval în esență, bazat pe ideologia revoluției islamice și pe dominația liderului religios asupra sistemului politic.
Iranul a construit un întreg ecosistem al susținerii terorismului în jumătate de secol, ajungând de la atentate teroriste în ambasade și avioane să producă - așa cum s-au lăudat la Geneva săptămânile trecute, în fața negociatorilor americani - uraniu îmbogățit pentru nu mai puțin de 11 bombe nucleare, suficiente pentru a distruge fatal tot atâtea ținte sau națiuni democratice de pe glob. Mai mult decât atât, așa cum remarcau jurnaliștii de la Le Figaro zilele trecute, atacând dintr-o dată 11 state și „bombardând petro-monarhiile din Golf, ayatolahii au adăugat o imbecilitate strategică ideologiei lor obscurantiste”.
Iluzia că acest conflict va rămâne izolat între nisipurile din Golf trebuie spulberată. Războiul din Iran nu este un conflict îndepărtat, ci reprezintă, în esență, al doilea front al aceluiași război global împotriva lumii libere. Ceea ce vedem astăzi este o prăbușire a status quo-ului. Mult prea mult timp, Occidentul a practicat o formă modernă de appeasement (împăciuitorism) în relația cu Teheranul, sperând că acordurile economice vor domestici o dictatură mesianică. Istoria ne învață, însă, de la Munchen-ul din 1938 până astăzi, că tiranii nu sunt îmblânziți de concesii, ci doar de forța disuasivă. Loviturile asupra infrastructurii nucleare și a facilităților Gărzilor Revoluționare sunt o declarație geopolitică fermă: era ambiguității strategice s-a încheiat.
Dar ce înseamnă acest cutremur tectonic pentru România și cum redesenează el falii mai vechi, precum războiul de agresiune al Rusiei în Ucraina?
Deveselu: scutul Europei
Dacă în urmă cu un deceniu, amplasarea sistemului Aegis Ashore la Deveselu era privită de unii comentatori europeni naivi ca o „provocare nenecesară”, astăzi, acest scut este linia de demarcație dintre viață și catastrofă pentru flancul sud-estic al Europei. Iranul a dezvoltat un arsenal de rachete balistice cu rază de acțiune de până la 2.000 de kilometri (familia Shahab și derivatele sale). România se află exact în raza de acțiune a acestor vectori ai morții. Ridicarea gradului de alertă la Deveselu și Mihail Kogălniceanu este un pas obligatoriu pentru ca baza din Olt nu are capacități ofensive, ea este strict defensivă, dar prin simpla sa existență, transformă teritoriul național într-o redută de nepătruns. Deveselu a încetat să mai fie o abstractizare strategică; a devenit astăzi un plămân de oțel care asigură respirația liberă a Europei de Est. Deși ne oferă garanția absolută a apărării sub umbrela NATO, acest statut ne transformă, inevitabil, într-o țintă predilectă pentru războiul asimetric iranian: atacuri cibernetice asupra infrastructurii critice românești, tentative de sabotaj sau hărțuire prin rețele proxy.
Paradoxul rusesc și războiul din Ucraina
Orice analiză onestă a crizei din Iran trebuie să răspundă la întrebarea clasică a lui Seneca: Cui prodest? (Cine beneficiază?). La Moscova, Vladimir Putin privește flăcările din Golf printr-o lentilă dublă, conștient că acest conflict este deopotrivă o gură de oxigen nesperată și o condamnare pe termen lung. Dar întrebarea invitabilă pe care și-o adresează Putin este dacă, nu cumva, epoca dictatorilor apune și există, undeva, un plan, o listă pentru eliminarea lor: Maduro, Khamenei. Cine e următorul? CNN constata în aceste zile că, pentru prima dată în istorie, SUA, care nu obișnuia să asasineze în acest mod șefi de state, a schimbat strategia: recurgerea la această metodă demonstrează că există o clepsidră întoarsă care numără timpul.
Dar totuși, pe termen scurt, Rusia exultă. Strâmtoarea Ormuz, prin care trece 20% din petrolul mondial, este acum o zonă de război, propulsând prețul barilului de petrol la peste 100 de dolari. Pentru o economie rusă secătuită de sancțiuni și transformată într-o mașinărie de război, aceste venituri neprevăzute din hidrocarburi sunt un cec în alb pentru a continua măcelul din Ucraina. Mai mult, Washingtonul este obligat acum să își împartă atenția și, mai grav, resursele. Sistemele de apărare antiaeriană (Patriot, SM-3), muniția inteligentă și capabilitățile de intelligence sunt deturnate spre Orientul Mijlociu. Pentru Ucraina, acest lucru se traduce într-o vulnerabilitate dramatică pe cerul Kievului și al Odessei. Riscăm ca, în timp ce apărăm Golful Persic, să lăsăm Marea Neagră descoperită.
Pe termen mediu și lung, însă, axa Moscova-Teheran se clatină sub greutatea propriilor contradicții. Complexul militar-industrial rus a devenit dependent de dronele Shahed iraniene. Odată cu distrugerea capacităților de producție din Iran de către avioanele F-15 și F-35 americane și israeliene, Rusia își pierde principalul „armurier” asimetric. Căderea sau slăbirea severă a regimului ayatollahilor ar reprezenta o lovitură strategică devastatoare pentru Kremlin, izolând și mai mult Federația Rusă pe scena globală. Per total, Teheranul alături de Moscova, Beijing și Phenian au traversat ani suficienți de colaborări militare și industriale, politice și ideologice, care au pus bazele unei axe a autocraților ce amenință lumea democratică și chiar fundamentele civilizației occidentale.
Conflictul din Iran este coliziunea dintre două paradigme civilizaționale. Pe de o parte, alianța democrațiilor (cu toate imperfecțiunile lor), pe de altă parte, un conglomerat autocrat, o axă a haosului și terorii care unește interesele Moscovei, Beijingului, Teheranului și Phenianului.
România se află exact pe falia geopolitică a acestei încleștări. Prezența scutului de la Deveselu, modernizarea bazei de la Mihail Kogălniceanu și eforturile noastre diplomatice ne-au transformat dintr-un stat periferic într-un hub de securitate. Dar securitatea nu vine gratis.
Zilele și lunile următoare vor testa nu doar reziliența sistemelor noastre militare, ci, mai ales, reziliența societății noastre. Nu avem voie să cădem pradă panicii, nici propagandei defetiste. Guvernul are datoria de a proteja economia și de a accelera independența energetică, dar noi, ca națiune, avem datoria de a rămâne lucizi.
Trecem printr-un moment de turnură al secolului XXI. Rămânând ferm ancorați în sistemul de valori occidentale și sprijinind eforturile aliaților noștri de a pacifica, chiar și prin forță, sursele de teroare globală, ne asigurăm că umbrela de securitate sub care prosperăm va rămâne intactă. Nu este momentul pentru ezitări periferice, ci pentru curaj central. De aceea, mesajele noastre, ca națiune ancorată în sistemul de democrații euroatlantice, trebuie să devină mai ferme, mai politice, mai coerente și mai coezive în susținerea obiectivelor americane și israeliene care sunt, în definitiv, fundamentale care protejează - prin doctrina atacului preventiv - civilizația occidentală.
