S-a susținut recent în spațiul public că deficitul bugetar persistent ridicat este principalul generator de inflație — că finanțarea lui prin obligațiuni înseamnă, în fond, tipărirea de bani. Teza nu e greșită în principiu. Problema e că e incompletă — și această omisiune are o direcție politică foarte clară.
Emisiunea de obligațiuni este diferită de tipărirea de bani. Ipoteza că ”emiterea de obligațiuni ar fi echivalentă cu creșterea masei monetare” nu stă în picioare nici teoretic și nici practic fără implicarea băncii centrale. România nu își monetizează direct deficitul – BNR nu cumpără direct titlurile de stat – deci emisiunea de obligațiuni înseamnă îndatorare, nu inflație instantanee.
Studiile arată că în economiile dezvoltate deficitul bugetar nu este consistent corelat cu inflația. Analogia simplistă „emisiune obligațiune = tipărire bani” este incorectă fără dovezi că BNR a susținut deficitul prin emisiune monetară.
Să luăm în considerare și datele. România se află în procedura de deficit excesiv din 2020. Dacă deficitul ar fi cauza dominantă a inflației, cele două variabile ar trebui să se miște în aceeași direcție. Nu o fac. În 2022, deficitul scădea — de la 9,2% la 6,3% din PIB — iar inflația exploda la 13,8%, cel mai ridicat nivel din ultimii 30 de ani. Cele două curbe s-au mișcat în direcții opuse. Un singur an care contrazice o relație cauzală pretins universală este suficient pentru a o pune sub semnul întrebării.
Ce explică 2022, dacă nu deficitul? Războiul din Ucraina, prețurile la energie pe piețele europene, șocurile asupra lanțurilor de aprovizionare globale — inflație importată, nu generată intern. România este o economie mică și deschisă — „mică" în sensul că nu poate influența prețurile mondiale la energie, materii prime sau bunuri industriale, ci le acceptă ca date; „deschisă" în sensul că schimburile comerciale cu exteriorul depășesc 80% din PIB, printre cele mai ridicate din UE. O astfel de economie absoarbe șocurile externe aproape integral și le transmite direct în prețurile interne. La acestea se adaugă deprecierea leului și structura oligopolistă a unor piețe cheie — energie, retail alimentar — unde marjele de profit au crescut în perioada inflației, fenomen documentat inclusiv de Banca Centrală Europeană sub numele de greedflation. Modelele econometrice pentru România indică faptul că jumătate din variabilitatea inflației este explicată de cursul de schimb și de șocuri de ofertă externe (energie, materii prime).
Același raționament care pune deficitul în centru îi numește pe toți ceilalți factori — cursul de schimb, prețurile la combustibil — drept „tranzitorii", rezervând titlul de factor „structural" exclusiv deficitului. E o ierarhizare convenabilă, nu una demonstrată.
Concluzia practică a acestei teze este că soluția este reducerea cheltuielilor bugetare, nu taxe noi. Exact agenda guvernului Bolojan. Exact narativul că inflația actuală — 10,85% în mai 2026 — nu este vina ajustării fiscale prin taxe și tarife reglementate, ci moștenirea deficitului Ciolacu.
Datele spun altceva, și în mai multe privințe. România a intrat în procedura de deficit excesiv în 2020, sub un guvern PNL — iar vârful pandemic de 9,2% din PIB a fost înregistrat tot atunci. Până la preluarea guvernării de către PSD, deficitul fusese gestionat exclusiv de premier PNL. În decembrie 2024, ultima lună completă a guvernului Ciolacu, inflația era de 5,1% — în scădere consistentă față de vârful de 13,8% din 2022. Ea a urcat din nou spre 11% tocmai în anul de corecție fiscală Bolojan, alimentată de majorările de TVA, accize și prețuri reglementate. Ajustarea Bolojan produce același simptom pe care pretinde că îl tratează, cel puțin pe termen scurt. Afundarea în cercul vicios al austerității nu poate conduce decât la o profundă și persistentă criză economică și socială.
Nimeni nu contestă că deficitul de 9,3% din PIB în 2024 — cel mai mare din Uniunea Europeană — este o problemă reală și gravă. Dar există mai multe metode de ajustare, nu una singură. Creșterea colectării fiscale - inclusiv prin reducerea evaziunii endemice, impozitarea progresivă, taxarea mai echitabilă a capitalului față de muncă — toate reduc deficitul fără să comprime cererea prin austeritate pe umerii consumatorului cu venituri mici. Aceste metode nu apar în teza pe care o analizăm.
Când un adevăr parțial e prezentat ca unul complet și conduce invariabil la o singură concluzie politică, avem datoria să punem întrebarea: cui servește simplificarea discursului și analiza cauzală simplistă?
Datele au răspuns deja.
