Discursul președintelui Nicușor Dan de Ziua Europei a făcut și încă face, prin ecourile sale, ceea ce politica românească refuză să facă de zece ani: a pus pe masă, cu subiect și predicat, greșelile strategice ale Uniunii Europene în politica energetică și industrială. Trei mari greșeli, spuse cu calm și cu argumente: dependența de gazul rusesc și abandonarea energiei nucleare în state-cheie; neglijarea industriei de apărare; ținte climatice prea ambițioase, care au lovit industria grea europeană. „Europa este un subiect care divizează societatea noastră și, în loc de dezbatere, avem lozinci,” a spus președintele.
E un moment care merită însemnat. Pentru că, dincolo de cuvinte, a fost o schimbare de registru. Am avut prea mulți politicieni români care au repetat consensul ideologic de la Bruxelles ca pe un imn al înverzirii. Astăzi avem un președinte care îl pune în discuție, în cadrul lui, pe argumente, fără să-l demoleze. Nuanțele fac diferența și a venit timpul, la aproape 20 de ani de la aderarea României la UE, să ne asumăm cu personalitate poziții proprii în marile dezbateri europene, în acord cu interesele cetățenilor români.
Permiteți-mi o notă personală. În ianuarie 2025, când eram ministru al Energiei, am publicat un editorial intitulat „Adevărul despre energia României: Green Deal sau Smart Deal?". Diagnosticul era exact cel pe care îl auzim acum de la Cotroceni și pe care l-a pus anterior, la rece, și raportul Draghi: Green Deal-ul, în forma actuală, ne ține pe loc. Ne închide fabrici, ne urcă facturile, ne dezavantajează față de China și SUA, iar tranziția se face cu sloganuri, nu cu instrumente.
Atunci, reacțiile au venit imediat. Presa a vorbit despre o „declarație surprinzător de vehementă". Nu am răspuns pe loc, pentru că diagnosticul meu avea, iată, nevoie de timp. Sunt recunoscător pentru momentul de pe 9 mai. Nu pentru că validează un text al meu — textele se uită — ci pentru că validează o linie de gândire pragmatică, izolată până de curând de ideologia oarbă de la Bruxelles, și care, până la urmă, e singura care îi servește pe românii care plătesc factura. Și pe europenii care, în Polonia, în Cehia, în Italia, în Germania și în alte state membre UE plătesc, la fel ca noi, facturi mai mari decât ar trebui.
De ce am ajuns aici
Schimbările climatice sunt o problemă reală, iar costurile inacțiunii sunt mai mari decât costurile acțiunii. Greșeala Green Deal e ordinea pe care a impus-o în politica energetică europeană.
Trilema energetică — securitate, accesibilitate, verde — a fost răsturnată cu capul în jos. Întâi verde, apoi mai vedem. Securitatea? Era rezolvată, am presupus, atâta vreme cât gazul rusesc va curge la nesfârșit. Accesibilitatea? Era rezolvată, am presupus, atâta vreme cât prețul energiei nu contează pentru competitivitate. Ambele ipoteze au fost dovedite drept mituri false. Una în februarie 2022, când Putin a tăiat gazul. Cealaltă mai încet, an după an, pe măsură ce industria grea europeană a migrat în alte zone, urmărind costuri mai mici.
Mecanismul ETS — sistemul european de comercializare a emisiilor — este, în forma lui actuală, un instrument prin care exportăm bunăstare europeană și locuri de muncă în China, fără să reducem emisiile la nivel global. Producem mai puțin oțel, mai puține îngrășăminte, mai puțin aluminiu acasă; le importăm din state care nu plătesc nimic pentru emisiile de CO2. Clima nu observă diferența pe care o face Europa. Locurile de muncă și facturile noastre, da, din plin.
A treia eroare e culturală. Politica energetică s-a făcut între birocrați și activiști, fără ingineri. Ar fi trebuit făcută cu oameni care înțeleg de ce un kilowatt-oră la ora trei dimineața costă mai puțin decât la ora șapte seara. Iar când state precum Franța, România și altele au insistat pe nuclear ca tehnologie curată, Bruxelles-ul a tăcut o jumătate de deceniu și apoi a cedat parțial. Germania a închis reactoare funcționale și a redeschis mine de lignit. Asta e consecința unei terapii șoc de înverzire bazate pe ideologie, nu pe argumente raționale și cifre seci.
Pasul următor: agenda Smart Deal
Discursul președintelui României este, sper, capătul unei discuții. Acum începe partea grea: ce facem mai departe. Iată cinci puncte pe care România le poate duce la Bruxelles:
1. Renegocierea ETS pentru industria europeană strategică, cu o pauză de tranziție pentru sectoarele care concurează direct cu importuri extra-UE necarbonizate. Fără asta, CBAM-ul — taxa la frontieră pe carbon — rămâne o promisiune nelivrabilă, iar industria europeană își continuă exodul. Pe românește: o fabrică de oțel din Galați plătește taxa pe poluare, una din China nu. Așa pierdem fabrica, iar oțelul vine din China cu și mai multe emisii. Ori reformăm sistemul, ori taxăm la fel și marfa de import și refacem un teren de joc cu reguli egale pentru toți.
2. Recunoașterea explicită a gazului natural și a nuclearului ca tehnologii de tranziție pe orizontul 2050. Taxonomia europeană a făcut un pas. E nevoie de doi. State precum România, care au resurse interne — Neptun Deep, Cernavodă 3 și 4, programul SMR de la Doicești — nu pot fi ignorate pentru că, vezi Doamne, „fluieră în Biserică”. Mai exact, când Bruxelles-ul spune că nuclearul și gazul nu sunt energie „curată", băncile le finanțează mai scump. Adică Cernavodă 3 și gazul din Marea Neagră ne costă mai mult decât trebuie și asta plătim noi în factură.
3. Principiul neutralității tehnologice. Nu Bruxelles-ul decide ce kilowatt-oră e „bun". Decide rezultatul: emisii reduse, preț competitiv, securitate. Cum ajungi acolo — eolian, solar, hidro, nuclear, geotermal, hidrogen etc. — e treabă națională, în cadrul țintelor comune. România are gaz și nuclear, Spania are soare, Austria are hidrocentrale cu pompaj. Aceeași țintă de mediu — dar fiecare țară alege drumul care funcționează acasă. Nu poate Bruxelles-ul să impună aceeași rețetă peste tot.
4. Un fond european pentru competitivitate industrială, finanțat parțial din veniturile ETS, dedicat reindustrializării, nu doar tranziției. Banii trebuie să meargă în fabrici moderne ș eficiente energetic, în rețele, în sisteme de stocare, în cercetare aplicată, în formare profesională. Taxa pe poluare aduce zeci de miliarde de euro pe an. Astăzi prea mulți bani se duc în rapoarte și consultanță și într-un set interminabil de intervenții „minore”, fără o strategie solidă în spate. Acești bani trebuie să se întoarcă în fabrici noi, în rețele electrice și în școli profesionale, adică în viața reală a oamenilor.
5. Claritate pe SAF, CBAM și pe sancțiunile sectoriale. Industria europeană are nevoie de predictibilitate pe cinci ani. După raportul Draghi, toată lumea așteaptă o ajustare a ambițiilor climatice ale UE, dar așteptarea asta ne costă scump în fiecare zi. E timpul pentru acțiune. O fabrică se construiește în 5-7 ani, un reactor în 10. Dacă regulile se schimbă la fiecare șase luni, nimeni nu mai investește. Iar dacă nu se investește, nu sunt joburi. Bruxelles-ul trebuie să bată în cuie rapid pachetul de reguli noi, pragmatice și clare, și să-l respecte.
Aceste cinci propuneri sunt de bun simț. Un bun simț european, în interesul Uniunii Europene. Toate cinci cer ca România să fie un membru serios, care își apără interesele, așa cum e firesc, așa cum o fac și Germania, și Franța, și Spania. Sondajele arată că aproape 7 din 10 români preferă renegocierea în UE, nu ieșirea. E o majoritate uriașă pe care politica românească a refuzat să o reprezinte coerent. A venit, în sfârșit, momentul.
Ce putem da Europei, dacă ne lasă
România are gaz. Avem deja cea mai mare producție din UE și asta este în mare parte meritul Romgaz în ultimii ani. România are tehnologie nucleară matură, cu parteneri de prim rang în SUA, Canada, Coreea, Japonia, Franța, Italia. Are singurul program nuclear la Est de Berlin, care nu depinde deloc de ruși, iar acest knowhow extraordinar poate fi exportat către Polonia, Grecia și alte state care nu au nicio experiență în domeniu. România are hidro, solar, eolian, rețele care se modernizează. Are tot mai multă stocare, prin parcuri de baterii și hidrocentrale cu acumulare prin pompaj în lucru.
Pe scurt, avem și mai ales vom avea energie suficientă pentru noi și pentru vecini, de la Chișinău la Atena. Consumul va crește, electrificarea continuă, centrele de date și de AI își caută noi locuri propice în UE. Suntem în locul potrivit, la momentul potrivit.
Cine spune că UE nu ajută România, fie nu înțelege, fie minte. Și cine spune că UE nu greșește niciodată, la fel. Adevărul stă între cele două lozinci și se scrie cu argumente și cu fapte.
Draghi a spus-o la rece. Președintele a spus-o la cald, de Ziua Europei. Acum trebuie ca România să ducă acest nou Smart Deal pe masa negocierilor de la Bruxelles și să se lupte pentru el.
