Fondurile europene au schimbat România. Au finanțat drumuri, rețele de apă, transport public, școli, spitale, digitalizarea administrației și investițiile a zeci de mii de întreprinderi. Au redus costul modernizării și au accelerat convergența cu Europa Occidentală. Tocmai succesul acestui model riscă însă să producă următoarea noastră eroare strategică: convingerea că fondurile europene pot deveni, la nesfârșit, un substitut pentru economie.
Un grant poate construi o autostradă, dar nu poate crea destinația. Poate finanța un parc industrial, dar nu creează automat firme competitive. Poate moderniza o fermă, dar nu construiește singur lanțul dintre materia primă, procesare, distribuție, brand și export.
Fondurile europene pot cumpăra capital și timp. Nu pot ține locul unui model economic. Aceasta este adevărata miză a Cadrului Financiar Multianual al Uniunii Europene pentru perioada 2028–2034. România trebuie să intre în negocierea și programarea acestui buget nu doar întrebând „Câți bani primim?”, ci mai ales ce fel de economie construim cu acești bani?
Absorbția nu este totuna cu dezvoltarea
În ultimele două decenii, România și-a organizat o parte importantă a politicii de dezvoltare în jurul fondurilor europene. Era necesar: aveam un deficit enorm de infrastructură și capital public. Dar logica administrativă a absorbției nu trebuie confundată cu politica economică.
Rata de absorbție ne spune cât am reușit să cheltuim dintr-o alocare. Nu ne spune câtă valoare adăugată a rămas în România, cât capital privat a fost mobilizat, câți furnizori locali au apărut, câte produse noi exportăm sau câte competențe și tehnologii au rămas în țară. Putem avea un proiect european impecabil procedural și modest economic. Putem importa tehnologie performantă fără să dobândim capacitatea de a o produce sau întreține.
Fondurile europene au modernizat România. Dar modernizarea infrastructurii nu garantează automat modernizarea economiei.
Noul buget european schimbă miza
Propunerea Comisiei Europene pentru CFM 2028–2034, aflată încă în negociere, este de aproape 2.000 de miliarde de euro. O parte importantă a fondurilor gestionate de state și regiuni ar urma să fie integrată în planuri de parteneriat naționale și regionale, legate mai strâns de investiții, reforme și rezultate.
Coeziunea și agricultura rămân componente centrale. Sunt propuse 865 de miliarde de euro pentru planurile naționale și regionale, cu garanții pentru regiunile mai puțin dezvoltate.
În același timp, direcția este clară: Europa pune tot mai mult accent pe competitivitate, tehnologie, securitate economică și capacitate industrială. Comisia propune 451 de miliarde de euro pentru competitivitate și cercetare, inclusiv 175 de miliarde pentru Orizont Europa. Investițiile digitale ar urma să crească de cinci ori, iar cele pentru tehnologii curate, bioeconomie și decarbonizare de șase ori. Pentru apărare și spațiu sunt propuse 131 de miliarde de euro.
Cifrele se pot modifica în negocierea dintre statele membre și Parlamentul European. Direcția politică însă este evidentă: Europa nu mai urmărește doar reducerea decalajelor dintre regiuni, ci și reconstruirea capacității sale de a produce tehnologii, echipamente energetice, medicamente, cipuri, sisteme de apărare și infrastructură digitală.
Pentru România, CFM 2028–2034 trebuie tratat ca o fereastră de tranziție: perioada în care folosim capitalul european pentru a construi o economie capabilă să funcționeze și atunci când granturile vor fi mai puține sau mai competitive.
De la subcontractare la valoare adăugată
Fondurile europene sunt un instrument. Modelul economic trebuie să fie al României. Strategia trebuie stabilită înainte de împărțirea banilor. Altfel, vom continua să organizăm economia în jurul programelor disponibile, în loc să organizăm programele în jurul economiei de care avem nevoie.
România are deja o bază industrială importantă: industria auto și componentele, construcțiile navale, aeronautica, echipamentele electrice, energia, industria de apărare, IT-ul, chimia și industria alimentară. Problema este că aceste capacități nu formează încă un sistem productiv suficient de integrat. În multe domenii funcționăm predominant ca subcontractori, în timp ce cercetarea, proiectarea, proprietatea intelectuală și accesul la piețe rămân în altă parte.
Obiectivul următorului deceniu trebuie să fie urcarea în lanțul valoric: de la asamblare la proiectare, de la subcontractare la produs propriu, de la import de tehnologie la cercetare și proprietate intelectuală și de la contracte izolate la rețele de furnizori români.
Înaintea programării fondurilor pentru 2028–2034, România are nevoie de o hartă industrială operațională care să identifice domeniile în care poate construi avantaje competitive europene: energie, apărare și tehnologii duale, electronică avansată, industria navală și aeronautică, chimie și farmaceutică, materiale performante și procesare agroalimentară.
Agricultura trebuie dusă până la raft
România tratează încă prea des agricultura separat de industrie și comerț. Subvențiile și investițiile în ferme sunt necesare, dar o economie agricolă devine puternică atunci când păstrează valoarea adăugată după recoltare.
Asta înseamnă depozitare, procesare, abatoare moderne, ambalare, laboratoare, lanțuri frigorifice, logistică, certificare și branduri. România continuă să aibă un model în care exportul unor materii prime agricole importante coexistă cu importuri consistente de produse alimentare procesate.
CFM 2028–2034 ar trebui folosit pentru dezvoltarea unor clustere agroindustriale regionale, nu doar pentru finanțarea unor proiecte agricole izolate. Ferma trebuie conectată cu procesarea, procesarea cu logistica, iar logistica cu Piața Unică și piețele externe.
Exportul este testul politicii economice
România discută mult despre investiții și prea puțin despre comerț. Dar o fabrică este competitivă numai dacă își poate vinde constant produsele. Accesul la piețele externe nu trebuie tratat exclusiv ca problema antreprenorului, ci și ca obiectiv strategic al statului.
Avem nevoie de o arhitectură națională de export în care diplomația economică, finanțarea exporturilor, garanțiile, certificarea și infrastructura să funcționeze împreună. Porturile, Dunărea, Marea Neagră și coridoarele spre Republica Moldova și Ucraina trebuie privite și ca active comerciale strategice.
Comerțul nu este ceea ce se întâmplă după ce politica economică și-a încheiat treaba. Comerțul este testul politicii economice.
O nouă regulă pentru fiecare euro european
În perioada 2028–2034, marile investiții ar trebui evaluate nu doar după capacitatea de a cheltui banii, ci și după impactul productiv.
Întrebările sunt simple: câtă valoare adăugată rămâne în România? Cât capital privat este mobilizat? Ce exporturi generează investiția? Câți furnizori locali dezvoltă? Ce competențe și tehnologii rămân în țară?
În același timp, România trebuie să se pregătească mult mai bine pentru fondurile europene competitive, câștigate prin proiecte, consorții și parteneriate transfrontaliere. Firmele, universitățile, institutele de cercetare și autoritățile trebuie ajutate să construiască împreună proiecte europene câștigătoare.
Investițiile publice trebuie, la rândul lor, conectate în ecosisteme: un drum cu o zonă productivă sau un coridor de export, o școală profesională cu angajatorii regionali, un parc industrial cu energia și transportul necesare, un centru de cercetare cu firme capabile să transforme rezultatele în produse.
România trebuie să negocieze un loc în economie, nu doar o alocare
În negocierile pentru viitorul CFM, România trebuie să apere coeziunea, agricultura și sprijinul pentru regiunile mai puțin dezvoltate. Dar negocierea nu se poate opri la suma alocată. Trebuie să ne asigurăm că firmele și universitățile din Europa Centrală și de Est au șanse reale să intre în marile consorții europene și că simplificarea bugetului nu duce la centralizarea excesivă a deciziilor.
Trebuie, de asemenea, să valorificăm poziția României la frontiera estică a Uniunii, securitatea Mării Negre, relația cu Republica Moldova și viitoarele coridoare comerciale legate de reconstrucția Ucrainei.
În 2034, succesul nu ar trebui măsurat printr-un comunicat care anunță o absorbție de 97%, 98% sau 100%. Ar trebui măsurat prin fabricile care funcționează fără granturi, prin produsele exportate, prin hrana procesată în România, prin tehnologiile proprii, prin furnizorii locali și prin prezența companiilor românești în marile proiecte europene.
Fondurile europene au fost unul dintre cele mai puternice instrumente de modernizare a României. Dar un instrument nu este un model economic.
CFM 2028–2034 trebuie să fie perioada în care transformăm infrastructura în producție, agricultura în industrie agroalimentară, poziția geografică în comerț și banii europeni în capital românesc.
Fondurile europene au modernizat România. Următorul pas este să construim o Românie capabilă să se modernizeze și singură.
