România are nevoie de un pact național pentru educația și memoria istoriei recente, asumat transpartinic, așa cum și-au asumat alte democrații europene confruntarea cu propriul trecut totalitar.
În iarna lui 1947, când Securitatea abia se năștea iar regele Mihai mai avea câteva luni până la abdicarea forțată, nulă și neavenită, George Kennan scria de la Moscova că regimurile care nu pot tolera adevărul despre ele însele sunt condamnate să-l repete sub alte forme. Patruzeci și trei de ani mai târziu, la câțiva pași de sala în care s-a desfășurat luni dezbaterea „13-15 iunie 1990: Anatomia terorismului de stat”, un stat care se voia democratic a făcut exact ceea ce Kennan descria: a întors aparatul de constrângere împotriva propriilor cetățeni, apoi a refuzat să recunoască faptul vreme de treizeci și șase de ani.
Am acceptat invitația Universității din București în numele Partidului Național Liberal – una din victimele identificabile din 13-15 iunie 1990, ca și Universitatea București, de altfel – și am făcut-o cu sentimentul precis că locul însuși este un argument. Universitatea nu este un decor neutru pentru o discuție despre mineriadă. Este una dintre victimele acelor zile. Aici, lângă Piața Universității, a funcționat cel mai liber spațiu public pe care îl avusese România în patruzeci și cinci de ani, și tot aici profesori și studenți au fost vânați, bătuți, umiliți. A vorbi despre iunie 1990 în această sală înseamnă a vorbi acasă la cei care au plătit prețul.
Vreau să fiu limpede de la început asupra unui punct de metodă. Ceea ce urmează nu sunt declarații politice. Sunt constatări factuale, verificabile în dosare de instanță, în legi publicate în Monitorul Oficial și în declarații consemnate.
Patru fapte, nu patru opinii
Primul fapt. Între 13 și 15 iunie 1990, conducerea de atunci, la nivel de instituții și autorități publice ale statului, a chemat în Capitală 15.000 de mineri din Valea Jiului și i-a folosit ca pe o forță paramilitară împotriva manifestanților din Piața Universității. O categorie socio-profesională întreagă a fost instrumentalizată ca aparat de represiune. Bilanțul reținut de procurorii militari în rechizitoriul din 2025 vorbește despre patru morți, aproximativ 1.300 de răniți și peste 1.200 de persoane reținute ilegal.1 Frontul Salvării Naționale, formațiunea care guverna atunci, a transformat ceea ce trebuia să fie o tranziție pașnică într-o confruntare sângeroasă între stat și cetățean.
Al doilea fapt privește memoria, nu doar violența. Partidul descins din acel Front nu și-a repudiat niciodată genealogia. L-a păstrat ani la rând pe omul care chemase minerii drept președinte de onoare, Ion Iliescu, iar la moartea acestuia, în august 2025, l-a omagiat public drept „fondator”, fără o vorbă despre iunie 1990.2 La finalul acelor zile, în loc să ceară iertare, conducătorul statului le mulțumise minerilor și le lăudase „disciplina”.3 Acel moment a fost actul de naștere al unei boli care a urmărit democrația românească până astăzi: impunitatea.
Al treilea fapt. Ori de câte ori justiția română a încercat o reformă reală, una care ar fi adus celeritate și consecință în dosare precum acesta, s-au găsit forțe politice care să o blocheze, să o dilueze, să o întoarcă din drum. Dosarul Mineriadei a fost trimis în instanță în 2017, restituit în 2020, refăcut, retrimis în judecată la 2 aprilie 2025 sub cea mai gravă încadrare posibilă, infracțiuni contra umanității, imprescriptibile, apoi întors din nou la Parchet de Înalta Curte la 30 aprilie 2026 pentru refacerea rechizitoriului.4 Treizeci și șase de ani de dosar plimbat între parchete și instanțe nu reprezintă un ghinion procedural. Reprezintă rezultatul unei voințe de a câștiga timp până când timpul rezolvă biologic ceea ce justiția nu a vrut să rezolve. Omul cel mai legat de aceste fapte a murit pe 5 august 2025, înainte ca un judecător să fi rostit verdictul.5
Al patrulea fapt. Niciodată conducerea acestui curent politic nu a transformat mineriadele într-o responsabilitate istorică asumată. Nu a existat un ceremonial de stat de comemorare a victimelor, nicio cerere de iertare, niciun gest de reabilitare. Tăcerea a fost politica oficială. Iar tăcerea în fața unei crime nu este neutralitate. Este complicitate prelungită în timp.
Cine câștigă astăzi dintr-o Românie fără memorie?
Ar fi o eroare de optică să credem că toate acestea aparțin trecutului. Întrebarea pe care un istoric e obligat să o adreseze este: cine câștigă astăzi dintr-o Românie fără memorie?
Răspunsul se citește pe harta ultimelor luni. O politiciană română merge la Moscova să se închine în fața lui Vladimir Putin, în timp ce reprezentantul ei public acuză Occidentul de barbaria comisă, de fapt, de armata rusă. În stradă se scandează numele lui Zelea Codreanu fără ca cineva să intervină. Se face apologia fățișă a comunismului, pe internet, grupuri online sau rețelele de socializare, promovarea nostalgiilor pro totalitare reprezintă o tendință dominantă ce nu mai poate fi facil combătută; amploarea este fără precedent. La Chișinău, parlamentari nostalgici refuză un moment de reculegere pentru victimele deportărilor staliniste. Acestea nu sunt incidente izolate. Sunt simptomele unui război cognitiv în care propaganda Moscovei lucrează metodic pentru a otrăvi memoria colectivă a acestei națiuni, elogiind legionari, criminali de război și instigatori la violență, prezentându-i tinerilor drept repere morale.
Aceasta este legătura dintre iunie 1990 și ziua de astăzi. Cine relativizează mineriada, cine spune că „nu a fost chiar așa”, cine așază victima și călăul pe același plan, face, conștient sau nu, jocul celor care vor o țară fără busolă și fără apărare în fața minciunii. Apărarea adevărului istoric a devenit, în acest context, o chestiune de securitate națională, alături de armată și de procuratură.
Se va obiecta că invocarea Moscovei și a războiului ei hibrid purtat cu intensitate de peste un deceniu, într-o discuție despre o crimă internă a anilor ’90, este o deturnare ideologică. Obiecția se prăbușește la prima privire pe geografia continentului. Prutul a devenit astăzi cea mai elocventă linie de falie din estul Europei: antieuropenism profesionalizat pe malul drept, parcurs proeuropean pe malul stâng, unde Republica Moldova a deschis negocierile de aderare la Uniune.6 Un stat care nu-și poate numi propriii călăi din 1990 este un stat mai ușor de manipulat în 2026. Memoria fragilă și securitatea fragilă sunt aceeași vulnerabilitate, văzută din două unghiuri.
Ce a făcut, concret, o tradiție politică pentru memorie
Datoria celor care ocupă astăzi funcții în statul român este să nu mai amâne acțiunea. Aici contează nu declarațiile, ci faptele instituționale lăsate în urmă. Există o tradiție politică liberală care, în guvernări de coaliție sau cu premieri liberali, a produs trei instrumente concrete de memorie recentă.
În 1999 a contribuit la nașterea Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, prin Legea 187, mecanismul prin care orice cetățean își poate vedea dosarul întocmit de poliția politică.7 În 2005 a fost creat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, instituția care a documentat sistemul represiv și a stat la baza unor condamnări precum cele ale comandanților de penitenciar Alexandru Vișinescu și Ion Ficior.8 Iar prin noua lege a învățământului preuniversitar, „Istoria comunismului din România” a devenit disciplină obligatorie de trunchi comun pentru toți liceenii din anul școlar 2025-2026, demers fără echivalent în spațiul european.9 Trei instituții, trei datorii onorate. Memoria, când e luată în serios, nu rămâne discurs. Devine arhivă, proces și manual școlar.
Pact național pentru educația și memoria istoriei recente
De aici se naște o propunere care depășește orgoliul oricărui partid, pentru că este nevoie de un consens național care să pună laolaltă susținere parlamentară, coordonare instituțională, bugetare națională. Astăzi, lucrurile sunt într-un moment dificil in care inițiative minore, izolate sau fără finanțare sau coordonare nu mai pot suplini nevoia unui politic si a unei finanțări semnificative, cu un buget cat a unui minister. România are nevoie de un pact național pentru memoria istoriei recente, asumat transpartinic, așa cum și-au asumat alte democrații europene confruntarea cu propriul trecut totalitar. Un astfel de pact, așa cum au fost posibile cele pentru educație (Pactul pentru Educație, 2008) finanțarea cheltuielilor de înzestrare militară (Pactul pentru Apărare, 2015), ar însemna trei angajamente concrete: politici publice constante de memorie, materializate prin acte normative, de la finanțarea institutelor de profil până la un Muzeu al Crimelor Comunismului la București; un mecanism serios de combatere a dezinformării, care tratează denaturarea adevărului, falsificarea istoriei drept ceea ce este, o operațiune ostilă, nu o opinie; și un refuz ferm, comun, al nostalgiilor pro-totalitare, fie ele comuniste sau legionare. Memoria nu poate fi monopolul unei tabere; ea funcționează doar dacă devine bun comun al întregii clase politice.
Istoria nu iartă societățile care își confundă tăcerea cu pacea. Iar noi, de aici, din sala în care au fost călcați în picioare oameni liberi, avem o singură obligație față de ei: să spunem, fără ezitare, de fiecare dată când cineva încearcă să rescrie acele zile, că ne amintim. Și nu vom uita.
Note
1. Bilanțul reținut de Parchetul de pe lângă ÎCCJ – Secția Parchetelor Militare: patru persoane decedate, aproximativ 1.300 de răniți și peste 1.200 de persoane reținute ilegal în urma evenimentelor din 13-15 iunie 1990. Capital, „Dosarul Mineriadei. Decizia luată de Înalta Curte”, 30 aprilie 2026.
2. Ion Iliescu a fost ales președinte de onoare al PSD în decembrie 2006, funcție deținută până în 2020 (AGERPRES, fișă biografică, 5 august 2025; Wikipedia – Ion Iliescu). La decesul său, comunicatul oficial PSD din 5 august 2025 l-a numit „fondatorul nostru” și „un model de politică și de viață”, fără nicio referire la mineriada din iunie 1990: psd.ro, „IN MEMORIAM Ion Iliescu”.
3. Discursul lui Ion Iliescu către mineri la finalul evenimentelor din 14-15 iunie 1990, prin care le-a mulțumit și a făcut apel la ei, este consemnat în arhiva de presă și în înregistrările video de epocă ale TVR. A se vedea sinteza biografică AGERPRES, „Fostul președinte al României Ion Iliescu a încetat din viață (fișă biografică)”, 5 august 2025.
4. Traseu procesual: trimis în instanță în 2017, restituit la Parchet în 2020, retrimis în judecată la 2 aprilie 2025 pentru infracțiuni contra umanității (imprescriptibile), restituit de ÎCCJ la Parchetul General la 30 aprilie 2026 pentru refacerea rechizitoriului. Digi24, „Dosarul Mineriadei se întoarce la Parchetul Militar”, 30 aprilie 2026.
5. Ion Iliescu a decedat pe 5 august 2025, la Spitalul Clinic de Urgență „Prof. Dr. Agrippa Ionescu”, la vârsta de 95 de ani. AGERPRES, „LIVE UPDATE: A murit Ion Iliescu”, 5 august 2025.
6. Republica Moldova a primit statutul de țară candidată în iunie 2022, iar negocierile de aderare la UE au fost deschise oficial în 2024-2025. A se confirma stadiul exact al capitolelor de negociere la data publicării, pe site-ul Consiliului UE și al Guvernului R. Moldova.
7. CNSAS a fost înființat prin Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității ca poliție politică, publicată în M.O. nr. 603 din 9 decembrie 1999. Portal legislativ – Legea 187/1999. Legea a fost adoptată de Parlament în coaliția de guvernare condusă de CDR, din care PNL făcea parte.
8. IICCMER a fost înființat în 2005, prin hotărâre de guvern, sub premierul liberal Călin Popescu-Tăriceanu. Institutul a documentat dosarele care au stat la baza condamnărilor lui Alexandru Vișinescu (2015, Tribunalul București / ÎCCJ) și Ion Ficior (2016), foști comandanți de penitenciar de exterminare.
9. Disciplina „Istoria comunismului din România” a devenit obligatorie de trunchi comun pentru clasele a XII-a (zi) și a XIII-a (seral), începând cu anul școlar 2025-2026, în temeiul art. 88 alin. (3) din Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023. Programa a fost elaborată în colaborare cu IICCMER. Ministerul Educației, comunicat de presă privind programa, decembrie 2024.
