Ușile camionetei s-au deschis cu un scârțâit metalic, tăind aerul rece al nopții. Pentru Avinatan David, acel sunet nu era prevestirea unui nou coșmar, ci sfârșitul unuia care durase 738 de zile. Acum două luni, lumea îl văzuse într-o înregistrare video a Hamas, săpându-și propriul mormânt sub amenințarea armei. Acum, același om pășea în lumina reflectoarelor, întâmpinat de o mulțime frenetică în Piața Ostaticilor din Tel Aviv. Chipul său, tras și marcat de captivitate, s-a luminat într-un zâmbet tremurat. Era liber. Pentru el și pentru alți 19 ostatici, un capitol de o brutalitate inimaginabilă se încheiase. Însă, pentru Orientul Mijlociu, întrebarea care plutește grea în aer este dacă acesta este cu adevărat un nou început sau doar o pauză într-un conflict etern.
Acest moment de o intensitate emoțională copleșitoare, o bucurie pură și dureroasă în același timp, este fructul unui acord de pace mediat de Donald Trump. Un acord care, la suprafață, pare a fi o realizare diplomatică monumentală. Într-un discurs triumfător în fața Knessetului, președintele american a proclamat începutul unei "epoci de aur" pentru Israel și pentru întreaga regiune. Scena era una a speranței: ostaticii se întorceau acasă, 2.000 de prizonieri palestinieni erau eliberați, iar armele, pentru moment, tăceau.
Înainte de a vedea ce presupune acest tratat, trebuie să înțelegem percepția publică a lui Donald Trump în Israel. Popularitatea lui Donald Trump în Israel a atins proporțiile unui veritabil cult politic. Pentru o mare parte a israelienilor, numele său a devenit sinonim cu siguranța națională și cu o alianță de nezdruncinat. Totul a început cu Acordurile Abraham, semnate în 2020, când Emiratele Arabe Unite, Bahrain, Maroc și Sudan au normalizat relațiile cu Israelul sub medierea sa. A fost o schimbare de paradigmă care a spart izolarea diplomatică a Israelului în lumea arabă și a cimentat imaginea lui Trump ca „cel mai pro-israelian” lider american din istorie.
În Tel Aviv și Ierusalim, portrete cu chipul său au fost afișate pe clădiri, iar străzi și parcuri au fost botezate în cinstea lui. Niciun alt președinte american nu a reușit să inspire un asemenea devotament, aproape mesianic, într-o țară atât de pragmatică și tensionată. Pentru israelieni, Trump nu a fost doar un aliat politic – ci un simbol al protecției divine într-o lume ostilă.
Rădăcinile adânci ale conflictului
Pentru a înțelege complexitatea acestui moment, trebuie să ne întoarcem la rădăcinile adânci și sângeroase ale acestui conflict. Disputa nu a început cu atacul barbar al Hamas din 7 octombrie 2023 și nici nu se va încheia cu acest acord. Este o poveste despre pământ, identitate și suferință, care se întinde pe mai bine de un secol. Crearea statului Israel în 1948, un vis împlinit pentru poporul evreu după oroarea Holocaustului, a fost în același timp "Nakba" – catastrofa – pentru palestinieni, care și-au pierdut casele și pământurile. Războaiele care au urmat, în special cel din 1967, au redesenat harta regiunii, lăsând Cisiordania și Fâșia Gaza sub ocupație israeliană și adâncind rănile de ambele părți.
De atunci, istoria a fost un ciclu tragic de violență și represalii. Intifadele palestiniene, expansiunea așezărilor israeliene considerate ilegale de dreptul internațional, ascensiunea Hamas – o organizație cu o ideologie a distrugerii statului Israel – și blocada impusă Fâșiei Gaza au creat un butoi cu pulbere. Fiecare act de violență a alimentat ura și neîncrederea, făcând soluția celor două state, cândva un far al diplomației internaționale, să pară o utopie tot mai îndepărtată.
Acordul Trump pentru Orientul Mijlociu
Acum, acordul lui Trump promite să rupă acest ciclu. Eliberarea ostaticilor este, fără îndoială, o victorie umanitară. Însă termenii păcii dezvăluie o realitate mult mai sumbră. Guvernanța viitoare a Fâșiei Gaza, așa cum este schițată, nu prevede autodeterminare palestiniană. În schimb, se vorbește despre o administrație interimară condusă de personalități externe, precum Tony Blair, și securizată de armate arabe. Este o formulă care, din perspectiva palestiniană, sună mai mult a tutelă internațională decât a suveranitate.
Există o rază de speranță, oricât de firavă. Liderii arabi din regiune, de la Arabia Saudită la Emiratele Arabe Unite, par mai deciși ca niciodată să investească într-o soluție pe termen lung. Ei înțeleg că instabilitatea cronică le amenință propriile planuri ambițioase de modernizare economică. Presiunea lor, coroborată cu cea a lui Donald Trump – care își leagă moștenirea politică de succesul acestui acord – ar putea crea o dinamică nouă.
Însă întrebarea fundamentală rămâne: poate o pace impusă din exterior să prindă rădăcini în solul arid al neîncrederii reciproce? Adevărata pace nu poate fi doar absența războiului. Ea necesită o schimbare fundamentală de paradigmă. Necesită ca israelienii să recunoască faptul că securitatea lor pe termen lung este intrinsec legată de demnitatea și drepturile palestinienilor. Și necesită ca palestinienii să renunțe la iluzia că violența poate duce la eliberare și să construiască o conducere unită și legitimă, capabilă să negocieze o soluție viabilă.
Acordul lui Trump, în ciuda defectelor sale, a oprit, pentru moment, vărsarea de sânge. A adus alinare unor familii sfâșiate de durere. Dar este, în esență, un tratament simptomatic pentru o boală profundă. Vindecarea necesită o intervenție chirurgicală complexă și dureroasă, pe care niciuna dintre părți nu pare, încă, pregătită să o accepte. Drumul spre o "epocă de aur" trece prin prin munca anevoioasă a reconcilierii, prin compromisuri dureroase și prin recunoașterea umanității celuilalt. Pentru moment, pacea din Orientul Mijlociu are gustul amar al unei victorii incomplete, o pauză fragilă într-o tragedie care pare, din nefericire, departe de a se fi încheiat.
Lumea privește cu sufletul la gură, sperând ca de data aceasta, orizontul să nu fie doar un miraj.
