Des Moines, Iowa, 11 septembrie 1941. În fața unei săli arhipline, celebrul aviator Charles Lindbergh, liderul neoficial al comitetului America First, rostea un discurs care avea să rămână în istorie drept apogeul orbirii strategice. Europa era deja în flăcări, Franța capitulase, iar Marea Britanie sângera sub bombele Luftwaffe. Mesajul lui Lindbergh către poporul american era pe cât de simplu, pe atât de periculos: Marea Britanie a pierdut deja războiul, Germania Nazistă este o forță de neoprit, iar Statele Unite trebuie să accepte o nouă împărțire a lumii. A interveni, spunea el, nu era doar inutil, ci o risipă de resurse americane. Pe atunci, acest defetism cinic era împachetat și vândut publicului drept „pragmatism” și „realism”.
Slavă Domnului că, în acele momente de cumpănă ale umanității, la Casa Albă se afla Franklin Delano Roosevelt, iar la Londra, Winston Churchill. Doi lideri care au înțeles un adevăr istoric imuabil: slăbiciunea invită întotdeauna agresiunea, iar dictatorilor nu li se pot oferi concesii teritoriale sau strategice în schimbul unei iluzorii păci.
Astăzi, la opt decenii și jumătate distanță, istoria refuză să tacă. Se repetă, nu neapărat ca o farsă, ci ca un ecou sumbru. Într-un interviu recent acordat podcastului The Economist Insider cu redactorul-șef Zanny Minton Beddoes, Tucker Carlson, un propovăduitor al izolaționismului SUA și pactizării cu forțele care distrug ordinea internațională, a readus la viață, cu o fidelitate înfricoșătoare, retorica izolaționistă a anilor '30.
Într-un mesaj care pretinde a fi o analiză a noilor realități geopolitice, Carlson decretează apusul puterii americane, inevitabilitatea victoriilor ruse și chineze și necesitatea abandonării arhitecturii de securitate globale.
Este imperativ să deconstruim acest discurs bucată cu bucată, pentru că el nu reprezintă doar opinia unui comentator, ci cristalizarea unei ideologii primejdioase care infectează tot mai mult elitele politice și intelectuale de pe ambele maluri ale Atlanticului.
Iluzia Taiwanului abandonat: Cum să predai cheile secolului XXI
Prima teză majoră aruncată în spațiul public de Carlson este aceea că Statele Unite „nu vor apăra și nu pot apăra Taiwanul”, concluzionând că Washingtonul și-a atins „limitele puterii” și trebuie „să împartă puterea cu China”. La o primă vedere, pentru un public obosit de decenii de intervenționism, o asemenea retragere pare logică. În realitate, este o capitulare geopolitică de proporții tectonice.
A ceda Taiwanul nu înseamnă a „împărți puterea” într-o lume multipolară, ci a preda Beijingului hegemonia absolută în regiunea Indo-Pacifică. Taiwanul nu este doar o insulă; este pivotul a ceea ce strategii numesc First Island Chain (Primul Lanț de Insule). Căderea sa ar transforma Marea Chinei de Sud într-un lac chinezesc, oferind Armatei de Eliberare a Poporului capacitatea de a proiecta forță militară direct către Guam, Japonia și Hawaii. Mai mult, Taiwanul produce peste 90% din semiconductorii avansați ai planetei. Cine controlează Taiwanul, controlează viitorul tehnologiei globale, de la inteligența artificială la sistemele de armament de ultimă generație. Mai mult, Taiwan este un model de democrație și de societate deschisă, o ancoră fundamentală în aceste vremuri tulburi. Taiwan exportă democrație, progres, bunăstare, modele de protecție a drepturilor omului și toleranță, iar acesta s-a internaționalizat exponențial mai ales după invazia pe scară largă a Rusiei în Ucraina. De aceea, protejarea Taiwanului este o problemă globală, nu mai este una strict regională.
A afirma că America nu poate apăra Taiwanul înseamnă a transmite Japoniei, Coreei de Sud și Filipinelor un mesaj clar: garanțiile de securitate americane nu valorează nimic. Rezultatul? O cursă a înarmării nucleare în Asia și prăbușirea imediată a sistemului de alianțe care a menținut Pax Americana după 1945. Ceea ce Carlson numește adaptare la realitate este, de fapt, invitația deschisă la schimbarea violentă a ordinii mondiale.
Disprețul pentru Europa și cecul în alb acordat Moscovei
Pe frontul european, abordarea lui Carlson este la fel de cinică și destructivă. Afirmând că „Europa nu va câștiga un război cu Rusia” și etichetând liderii europeni drept „mincinoși”, Carlson nu face altceva decât să rezoneze la frecvența propagandei Kremlinului. Soluția pe care o propune este, voalat, abandonul.
Este adevărat că Europa s-a trezit târziu din letargia ei strategică. Dependența de gazul rusesc și subfinanțarea cronică a apărării au fost greșeli istorice monumentale. Dar a decreta astăzi că Europa nu poate ține piept unei Rusii care a fost silită să treacă la o economie de război pentru a supraviețui propriei aventuri dezastruoase din Ucraina este o falsificare a echilibrului de putere. Forța economică și industrială combinată a Uniunii Europene o depășește pe cea a Rusiei de zeci de ori. Ceea ce lipsește, încă, este coeziunea totală a voinței politice.
Aici intervine nocivitatea discursului „America First” de tip Carlson. Când o voce cu o audiență globală afirmă că există oameni la Washington care „urăsc cu adevărat Europa”, scopul nu este informarea publicului, ci fracturarea singurei alianțe capabile să oprească revizionismul autoritar: legătura transatlantică.
Cine beneficiază de pe urma unei Europe slăbite, divizate și părăsite de scutul american? Evident, regimul de la Moscova. Pentru Vladimir Putin, cel mai mare coșmar nu este un tanc Abrams pe linia frontului, ci solidaritatea inalienabilă a lumii libere.
Capcana lumii multipolare: Despre moralitate și dictatură
Carlson folosește frecvent conceptul de „lume multipolară” ca și cum ar fi un fenomen natural, inevitabil, un soi de forță gravitațională a istoriei în fața căreia democrațiile trebuie să se încline. În teoria relațiilor internaționale, multipolaritatea descrie un sistem cu mai mulți actori de forță relativ egală. Dar în practică, „multipolaritatea” a devenit cuvântul de cod prin care Beijingul, Moscova și Teheranul cer legitimarea sferelor lor de influență.
Pentru Xi Jinping și Vladimir Putin, o lume multipolară înseamnă o lume fără reguli universale, fără drepturi ale omului și fără sancțiuni pentru invadarea vecinilor mai mici. Înseamnă o întoarcere la secolul al XIX-lea, unde puterile mari negociau destinele națiunilor mici pe șervețele, în saloane întunecate. Conflictul pe care îl trăim astăzi reflectă mai mult decât o simplă reașezare a balanței de putere... este coliziunea dintre două paradigme de civilizație. Pe de o parte, modelul societăților deschise, bazat pe statul de drept, consimțământ și libertate; pe de altă parte, modelul autocratic, bazat pe coerciție, cenzură și forță brută.
Retragerea Americii, predicată sub masca falsului realism, nu va duce la un echilibru armonios între puteri, ci la un vid geopolitic. Iar natura, mai ales natura politică, are oroare de vid. Dacă Washingtonul renunță la rolul său de ancoră a ordinii globale, acel spațiu nu va fi umplut de diplomație și rațiune, ci de teroare, șantaj nuclear și dictatură.
Răspunsul flancului estic: Reziliență fără iluzii
Pentru noi, în România, pe Flancul Estic al NATO, această dezbatere nu este un exercițiu teoretic de la un cocktail din Washington. Este o problemă de supraviețuire națională. Auzind reverberațiile sindromului Lindbergh în discursul unor influenceri majori precum Tucker Carlson, lecția pe care trebuie să o învățăm este dublă.
În primul rând, trebuie să ne asumăm definitiv că securitatea noastră începe acasă. Creșterea masivă a capacităților de apărare europene, investițiile în industria de armament autohtonă și consolidarea rezilienței societale în fața războiului hibrid nu mai sunt opționale. Europa trebuie să devină capabilă să-și poarte propriile bătălii, nu pentru a se decupla de Statele Unite, ci tocmai pentru a rămâne un aliat indispensabil, așa cum însuși Carlson recunoaște involuntar că ar fi necesar în fața amenințării chineze.
În al doilea rând, trebuie să respingem cu vehemență narațiunile defetiste, fie că ele vin dinspre extrema dreaptă izolaționistă sau dinspre stânga pacifist-naivă. Războiul din Ucraina ne-a demonstrat că Rusia poate fi oprită, că mitul invincibilității armatei roșii s-a spulberat în noroiul din Donbas și că voința unui popor liber bate matematica seacă a blindatelor.
Dacă liderii lumii libere din anii '40 ar fi ascultat de vocile care le cereau să accepte „noua realitate” a Germaniei Naziste, harta lumii ar fi fost desenată astăzi de tirani. Trăim din nou un astfel de moment de falie istorică. Nu avem voie să cedăm oboselii, nici fricii, nici falșilor profeți ai multipolarității. Lumea nu are nevoie de o nouă izolare americană sau de un nou München, ci de claritatea morală a unor lideri care înțeleg că libertatea nu se negociază, ci se apără. Până la capăt.
