Când Donald Trump alege războiul

Data actualizării: Data publicării:
Ian Buruma
Ian Buruma
Predă democrație, drepturile omului și jurnalism la Bard College. Este autorul mai multpr cărți, printre care "Murder in Amsterdam: The Death of Theo Van Gogh and the Limits of Tolerance" și "Year Zero: A History of 1945".
shutterstock_364331684

Nimic nu părea să meargă pentru Donald Trump în primele 11 săptămâni ale președinției sale. Curțile federale i-au blocat încercarea de a interzice intrarea în SUA a cetățenilor din șase țări majoritar musulmane. Tentativa de a anula “Obamacare” (legislația privitoare la sănătatea publică promovată de Barack Obama) a eșuat din cauză că moderații din Partidul Republican au considerat că noua variantă propusă e prea dură, iar extremiștii că nu-i suficient de dură.

shutterstock_364331684

În plus, generalul Michael Flynn, consilierul de securitate al lui Trump, a trebuit să demisioneze din cauza activităților suspecte cu rușii.

Între membrii staff-ului Casei Albe au apărut conflicte serioase.

New York Times și Washington Post l-au numit pe Trump mincinos.

Rata sa de aprobare a ajuns la 35%, cel mai scăzut nivel atins vreodată de un președinte la început de mandat.

Apoi, sub impulsul momentului, Trump a ordonat un atac cu 59 de rachete Tomahawk asupra unei baze siriene. După ani de bombardamente și torturi îngrozitoare ale forțelor președintelui sirian Bashar al-Assad, după refuzul ferm de a permite sirienilor să se refugieze în SUA pentru a scăpa de măcel și după ce chiar săptămâna trecută declara că SUA nu va întreprinde nimic pentru a-l răsturna pe Assad, Trump a văzut fotografiile  copiilor uciși de noul atac chimic și s-a răzgândit.

Brusc au fost uitate Obamacare, haosul de la Casa Albă, mesajele de twitter, incoerența politică și chiar summitul cu președintele chinez Xi Jinping, la care Trump a părut total nepregătit. Același New York Times, înverșunat împotriva președintelui din momentul instalării sale la putere, elogiază acum fermitatea comandantului suprem care a dat o lecție întregii lumi (de fapt Chinei, Rusiei și Coreei de Nord).

Și nu doar New York Times. Acțiunea a fost salutată de The Wall Street Journal, dar și de David Ignatius de la Washington Post care afirmă că la Casa Albă s-au manifestat, în sfârșit, “dimensiunile morale ale leadership-ului”. Brian Williams, prezentator la MSNBC, a fost atât de emoționat de imaginile atacului cu rachete încât nu a mai găsit decât un singur cuvânt potrivit să le descrie: “Frumos!”

Doar cineva cu inima de piatră ar putea să nu se bucure de lovitura primită de Assad. Atacarea propriilor cetățeni cu gaz chimic este o crimă de război îngrozitoare. Însă distrugerea unui aerodrom nu este o strategie și nu va putea opri războiul civil sirian.

Totuși, atacul cu rachete Tomahawk a reușit să distragă atenția de la problemele politice pe care le are Trump. Aceasta explică, măcar parțial, acest atac—mai mult decât subita compasiune a lui Trump față de victime.

Poate că nu știe prea multe despre lume și este ignorant în materie de politică externă, însă Trump e expert în arta autopromovării prin mass-media și rețelele sociale. Știe cum să atragă lumina reflectoarelor. Țelul său a rămas același, ca star de reality TV, promotor al propriei persoane sau politician: să fie recunoscut drept cel mai mai măreț, mai dur, mai puternic și mai iubit dintre pământeni.

Unul dintre modurile prin care a profitat de temerile și resentimentele milioanelor de americani deziluzionați a fost să promită că va pune America pe primul loc, prin diminuarea implicării externe în acorduri comerciale, instituții multinaționale și, mai ales, în conflictele militare. Trump spunea recent: “nu sunt și nu vreau să fiu președintele planetei.”

Însă acum a descoperit cel mai bun mijloc de a obține imaginea de tip dur: acțiunile militare. Eforturile sale de a fi văzut ca un mare președinte au eșuat, însă în calitate de comandant militar a repurtat o mare victorie într-un domeniu esențial: mass media. Chiar dacă lumea s-a săturat de războaiele pornite de George W. Bush, reacția presei la atacul cu rachete Tomahawk ne arată un lucru: când comandantul suprem înfruntă un inamic extern, lumea îl susține ca dintr-o datorie patriotică. Exprimarea îndoielilor privitoare la atac e nu doar lipsită de patriotism ci și imorală, ca și cum nu ai vrea să-i ajuți pe sărmanii copii căzuți victime gazului otrăvitor al lui Assad.

Chiar dacă Tomahawk-urile lui Trump nu vor rezolva conflictul din Orientul Mijlociu, chiar dacă, de fapt, vor înrăutăți situația, el a obținut o victorie importantă pe plan intern. Pentru mulți dintre criticii săi, Trump arată acum “prezidențial”. Și probabil că a reușit să rezolve, chiar și temporar, un conflict serios între republicani.

Pentru că unii dintre cei mai înverșunați oponenți ai lui Trump au fost neoconservatorii, cei care au promovat războiul lui Bush în Irak. L-au urît pentru promisiunea de a se retrage din conflictele externe însă probabil că acum i se vor alătura.

În continuare, Trump nu are o strategie pentru Orientul Mijlociu sau pentru Asia, unde dictatorul Coreei de Nord, Kim Jong-un, face tot posibilul să atragă atenția și să-l provoace pe președintele american cu teste nucleare. Însă Trump știe acum ce are de făcut pentru a fi admirat ca mare lider. Un grup aeronaval de atac american se află deja în drum spre peninsula Coreană. Atacarea Coreei de Nord, spre deosebire de Siria, ar putea duce la război nuclear. Dar moralitatea lui Trump a fost refăcută. O să fie “Frumos!”.

Copyright: Project Syndicate 2017 - Trump the War President?

Partenerii noștri