În doctrina instituțională a statului român, dar și în mentalul colectiv, victimele și, în general, persoanele vulnerabile sunt vinovate și deranjează. În fața societății și a instituțiilor statului, orice formă de vulnerabilitate e rușinoasă, dezagreabilă, iritantă, ba chiar, nu de puține ori, vinovată.
Victimele deranjează. Țin linia ocupată. Iar autoritățile și societatea nu pot fi deranjate. Ajutorul și susținerea pentru cei vulnerabili nu sunt priorități.
În România orice formă de vulnerabilitate e rușinoasă
Primul reflex în fața vulnerabilității e să acuzăm victima și să-i căutăm tot felul de păcate pentru a justifica lipsa noastră de acțiune. Implicit, livrăm agresorului circumstanțe atenuante. Vorba cuiva, cândva, ”o fi făcut el ceva, poate a înjurat...”. Săracii sunt vinovați de lene sau cine știe ce culpă economică sau socială care i-a adus în sărăcie, victimele violențelor sexuale sunt vinovate pentru că și-au ales greșit anturajul sau au provocat agresorii prin atitudine și vestimentație, bolnavii sunt vinovați că nu s-au îngrijit de sănătate deși educația pentru sănătate este una extrem de precară, persoanele cu dizabilități poartă, nu se știe ce, vini genetice și chiar și bătrânețea pare a fi un păcat.
Abandonăm nu doar indivizi, abandonăm comunități și categorii întregi de oameni și, atribuindu-le diverse păcate, justificăm etic aceste abandonuri. Deși rolul societății și datoria instituțiilor statului e tocmai de a-i susține și apăra pe cei vulnerabili, pe cei aflați la un moment dat în nevoie.
Judecăm victimele, nu agresorii
Nu e de mirare că victimelor și, în general, celor aflați într-o situație de vulnerabilitate le e teamă să vorbească și să ceară ajutorul instituțiilor și societății. Când totuși au curaj și apelează la autorități, devin ținta suspiciunilor, insinuărilor și acuzațiilor, o situație greu de suportat pentru oricine, dar cu atât mai mult pentru o persoană aflată deja într-o stare de vulnerabilitate psihologică.
De exemplu, primul reflex al autorității, atunci când copii sau adolescenți reclamă abuzuri sexuale, e să pună la îndoială credibilitatea și intențiile victimei, acuzând-o nu de puține ori de complicitate cu agresorul.
În viziunea autorității, minori de 12-13 ani ”și-au dat consimțământul”, iar adolescente de 17 ani sunt adevărate capcane pentru bieții criminali în serie.
Există un izvor inepuizabil de acuzații și reproșuri la adresa victimelor: nu trebuie să se îmbrace în fustă și nici în rochie, nu trebuia să fie în parc, nu trebuia să fie pe stradă, nu trebuia să fie seara pe stradă, nici după-amiaza, nici în zona aia, nici în cealaltă, nici în cartierul ăla. Asta în condițiile în care, de cele mai multe ori, agresorii sunt rude, apropiați sau cunoscuți ale victimelor.
Avem cazuri în care un întreg lanț de instituții în care sunt implicați sute sau mii de adulți dau dovadă de incompetență și nu sunt capabile să discearnă între bine și rău, între victimă și agresor, iar în timpul acesta autoritățile și societatea ridică din umeri, ceartă niște copii de 12-13 ani și îi acuză de lipsă de discernământ: ”Păi ce căutai la ora aia pe stradă?”
Când Statul ține linia ocupată
Cunoașteți probabil că România înregistrează cel mai mare număr mame adolescente și pre-adolescente din Europa. Copii care cresc alți copii. Pentru a preîntâmpina astfel de cazuri, există instituția asistenței medicale comunitare și a centrelor comunitare integrate.
O instituție care ar trebui să le ofere celor vulnerabili protecție și acces la un minimum de servicii sociale și medicale, inclusiv servicii de educație sanitară.
În februarie 2016 am lansat această propunere în cadrul Pachetului Anti – Sărăcie. Ulterior, legea inițiată de guvernul Cioloș a fost adoptată prin OUG de guvernul Grindeanu și aprobată în Parlament, însă activitatea asistenților și mediatorilor a fost normată de Ministerul Sănătății cu mari eforturi abia în mai 2019. În practică, asta a însemnat că anunțurile de angajare pentru asistenți comunitari, moașe sau mediatori sanitari au apărut pe site-urile primăriilor abia în iarna anului trecut. Astfel, în loc de șase mii de asistenți comunitari cât estimează Banca Mondială că ar fi necesar, avem 1.650. Patru ani pierduți care se văd în statistici. Patru ani în care instituțiile plătite din bani publici au ținut linia ocupată.
Pentru USR, protejarea persoanelor aflate în pericol, cele mai multe dintre ele, fetițe și femei, este o prioritate. Am luptat în Parlament pentru cursurile de educație pentru sănătate, pentru pedepsirea violenței și hărțuirii online, continuăm să luptăm pentru monitorizarea agresorilor cu brățări electronice, pentru incriminarea pornografiei din răzbunare.
E parte din contractul social și e obligația societății să-și apere cetățenii, să-i protejeze și să-i ajute. Felul în care îi tratăm pe cei vulnerabili dă măsura civilizației noastre. Vom respira într-o societate mai bună abia când vom înceta să disprețuim și să judecăm victimele și vom face mai mult pentru ele.
