Ce nu se spune despre protocolul dintre Parchetul General şi SRI

Soarta unuia dintre magistraţii de frunte ai României este elocventă pentru modul de operare al unor oameni de afaceri branşaţi la banul public şi politicieni speriaţi de spectrul carceral. În acelaşi timp, însă, este şi un punct de pornire pentru o analiză care poate face lumină tocmai pentru că pune în context ceea, sistematic, este scos în afara lui.

„M-am uitat pe CV-ul doamnei judecător Camelia Bogdan și am văzut că e documentată, preocupată de studiu, are foarte multe comunicări, lucrări și e specializată în spălarea banilor”, spunea Dan Voiculescu, cu o lună înainte să fie condamnat definitiv la 10 ani de închisoare în dosarul ICA. 

După cum s-a dovedit ulterior, spusele lui Voiculescu aveau aerul unui potenţial cap de acuzare, nu al unui elogiu adus acestui tânăr magistrat ce ar putea fi considerat model pentru colegii de breaslă în orice sistem de justiţie solid şi civilizat.

De atunci, Camelia Bogdan a fost în repetate rânduri ţinta linşajelor de presă, pe canalele media controlate de familia Voiculescu, dar şi exclusă din magistratură de două ori, ultima dată ieri.

E drept, prima experienţă de acest gen, de care a avut parte în februarie 2017, s-a soldat în final cu decizia definitivă a instanţei supreme de reprimire în sistem. Sigur că judecătoarea Camelia Bogdan are şi de această dată dreptul la constestaţie, dar sper că ne e tuturor limpede că asemenea tentative de execuţie au rolul de a-i submina activitatea, a-i zdruncina moralul şi, prin ricoşeu, de a-i timora pe ceilalţi judecători şi procurori care gândesc la fel.

Pentru un plus de claritate, îmi voi permite să citez ca atare din descrierea făcută de un bun cunoscător al conexiunilor dubioase şi intereselor oculte din justiţie şi politică, jurnalista Ondine Gherguţ, pe contul său de Facebook:

"Camelia BOGDAN a fost exclusă, din nou, din magistratură de cele șase amice ale lui Felix-antenutza din secția de judecători a CSM. Plângerea la Inspecția Judiciară a fost făcută de un inculpat-masonel, carele avea un alt amic masonel în DIPI, serviciul secret al Internelor. Venerabilul masonel DIPI era șeful șefului Inspecției, masonel și el, carele a cerut secției CSM pedepsirea Cameliei Bogdan. Motivul oficial: nerespectarea regulii distribuirii aleatorii. Situația de fapt: o colegă a plecat în concediu prelungit, conducerea instanței a repartizat Cameliei Bogdan dosarul. După ce C.B. a judecat cu celeritate DOSARUL (termene scurte, fără amânări), a pus sechestre pe muuuulte conturi și se apropia de final, colega s-a întors din concediu, dar C.B. nu i-ar fi dat ei dosarul să o ia de la început cu judecarea... 
Ar mai fi de spus că, după ce a scăpat de Camelia BOGDAN, masonelul-inculpat a fost ACHITAT."

Această a doua execuţie, în decurs de doar un an, a Cameliei Bogdan este relevantă din cel puţin două motive.

-este unul din magistraţii foarte bine pregătiţi în domeniul recuperării prejudiciilor şi mai ales a celor rezultate din operaţiuni de spălare de bani (iar asta e o familie de profesionişti încă destul de mică); este totodată unul din magistraţii foarte hotărâţi să facă acest lucru (dovedind-o, pe de o parte, în dosarele pe care le-a judecat, iar pe de alta prin planurile de a contribui la apariţia unei arhitecturi instituţionale, cu investigatori specializaţi în identificarea şi confiscarea produsului infracţiunii - detalii AICI).   

-este unul dintre tinerii magistraţi care şi-au dovedit profesionalismul în gestionarea unor dosare grele, dată fiind anvergura infracţinilor, amploarea prejudiciilor, complexitatea modului de operare şi numele împricinaţilor (Voiculescu, Vîntu, Oprescu, Tender); o altă problemă a unora ca ei, pe lângă cea legată de pierderea libertăţii, a constituit-o cea legată de siguranţa propriilor averi, dată fiind tenacitatea cu care judecătoarea Camelia Bogdan a urmărit să recupereze prejudiciile din dosare. 

Nu vorbim, aşadar, de un magistrat începător, nici fricos, nici blazat şi nici trecut prin facultate ca "doctorii" scoşi pe bandă rulantă de fabricile de plagiat. Nu în ultimul rând, nu vorbim aici de un magistrat cu notorietate zero, numele Cameliei Bogdan - c-a vrut, că n-a vrut - dobândind, prin prisma speţelor pe care le-a judecat, o anumită rezonanţă în spaţiul public. Cu toate acestea, judecătoarea-problemă este executată din nou, ceea ce, având în vedere şi observaţiile de mai sus, ne permite să lărgim orizontul discuţiei.

Astfel, noua tentativă de scoatere a Cameliei Bogdan din magistratură face în primul rând o punte între prezent şi trecutul recent. 

Operaţiunea pune în lumină forţa de care încă dispun vectorii care sapă la temelia democraţiei şi apartenenţei României la spaţiul euro-atlantic. Ea reflectă capacitatea şi hotărârea acestei tabere de a-şi urmări obiectivul pe termen lung. Nu în ultimă instanţă, mai arată un lucru: anume, dacă forţa lor rămâne atât de mare şi-n zi de azi, adică după nişte ani în care afacerile şi conexiunile lor nu au mai prosperat şi multiplicat la turaţia pe care obişnuiau s-o menţină în vremurile bune, acelea în care încă nu intraseră în colimatorul luptei anticorupţie, rezultă că acum 10-15 ani forţa lor era chiar mai mare.

E o remarcă de bun simţ, dar mai presus de asta avem dovada tocmai în modul în care a fost condusă România din 1990 până în 2005. 

Cu toate imperfecţiunile pe care încă le prezintă societatea în care trăim şi instituţiile statului pe care-l plătim, trebuie să recunoaştem că, din perspectiva transparenţei şi statutului politicienilor şi mogulilor atâta vreme intangibili, ne despart de acea perioadă nu două-trei decenii, ci ani lumină. Având, însă, în vedere dârzenia cu care aceste grupări caută să recupereze terenul pierdut, pericolul definitivării restauraţiei nu este, din păcate, la o distanţă măsurabilă în ani lumină, nici măcar în decenii, ci mai degrabă în câteva luni, eventual un an-doi.

Iar de aici intrăm - unde altundeva? - pe terenul protocoalelor dintre parchete şi SRI. La fel ca situaţia penitenciarelor, soarta deţinuţilor şi dreptul la imagine al suspecţilor din dosarele de corupţie, nici protocoalele dintre instituţiile amintite nu au fost transformate în subiect de "dezbatere" publică decât atunci când grupările infracţionale cu ramificaţii la vârful statului au început să încaseze lovitură după lovitură - lideri judecaţi, unii condamnaţi, averi colosale devoalate, altele căutate peste mări şi ţări, altele parţial sechestrate.

Mai mult, nu au fost considerate o anomalie (în esenţă nici nu sunt şi voi argumenta asta ceva mai jos) de niciunul dintre actorii politici sau magistraţii care sunt la originea confecţionării acestui subiect, ori care s-au alăturat din mers corului de fecioare care falsează doar pentru a-i sufla şi mai mult vânt în pânze.

Dovadă, dacă vreţi, memoria selectivă a lui Călin Popescu Tăriceanu - care are o problemă cu protocolul din 2009, dar nu şi cu cel din 2005, când era premier şi vicepreşedinte al CSAT - sau a lui Daniel Morar - care în 2012 se arăta mulţumit de colaborarea cu SRI pe când era şef al DNA, pentru ca în 2018 să susţină contrariul.

Azi, şefa DNA, Laura Codruţa Kovesi, i-a reîmprospătat memoria lui Morar, iar la toate astea putem adăuga o simplă întrebare: de ce n-a denunţat Daniel Morar protocolul la vremea respectivă, de ce n-a făcut-o între timp, de ce o face acum? Sigur că întrebarea este retorică, trecerea lui Morar în barca cealaltă neconsumându-se prin poziţionarea actuală faţă de colaborarea parchetelor cu SRI, ci cu ceva timp în urmă (uitaţi-vă peste unele decizii ale CCR care zdruncină lupta anticorupţie şi s-ar putea să-i zăriţi amprenta).

Dar de ce scriam mai sus că, în esenţă, protocoalele aduse în discuţie nu prezintă o anomalie?

Simplu: pentru că ele reprezintă cu totul altceva. Pe de o parte, formalizarea unui tip de voinţă politică ce nu avea precedent, iar pe de alta, creuzetul unui concept revoluţionar. Ambele au fost menite să consolideze statutul României ca stat de drept, economie de piaţă, membru UE, membru NATO, partener strategic al celei mai mari puteri a lumii. Lupta anticorupţie a fost antibioticul cu spectru larg pe care România trebuia, la un moment dat, să şi-l adnministreze pentru ca boala să nu-i fie fatală.

Deşi existau şi anterior politicieni, partide, Guvern, Parlament, totuşi, voinţa politică pentru introducerea luptei anticorupţie nu s-a coagulat până când taurul n-a fost luat de coarne la nivelul CSAT.

E limpede că astfel în locul unui consens larg am avut de-a face cu o decizie asumată într-un cadru mult mai restrâns. Doar că alternativa era repausul total în domeniul combaterii corupţiei, aşa că imaginaţi-vă ce s-ar fi ales de ţara asta dacă ar fi fost mulsă fără frică şi fără încetare în ultimii 10 ani.

Oricum, răspunsul la întrebarea de ce politicienii de acum un deceniu-un deceniu şi jumătate (îi vedeţi şi azi în prim-plan) nu au asigurat ei cadrul pentru lupta anticorupţie e la politicieni, în niciun caz la CSAT, DNA, Parchetul General, SRI.

În acelaşi timp, o operaţiune precum lupta anticorupţie are întotdeauna nevoie de concept, altfel o paşte haosul şi ineficienţa. În cazul de faţă, conceptului îi putem subsuma strategia naţională specifică, dar şi diversele acorduri de colaborare inter-instituţională, toate acestea fiind lucruri fireşti, căci plătim instituţiile pentru a coopera, nu pentru a se ignora, ori sabota.

Sigur că unora ca Voiculescu, Dragnea, Tăriceanu, Ghiţă le convin de minune un stat haotic, instituţii care se bat între ele, funcţionari blazaţi şi corupţi, etc. Doar astfel şi-au putut crea imperiile, doar astfel pot spera să se bucure în continuare de ele. Prin tot ceea ce reprezintă, termeni precum "protocol" şi "strategie" sunt tot ce poate fi mai prost pentru afacerile şi libertatea unora ca ei.

Voinţa politică de care aminteam mai sus nu este însă un copac fără rădăcini, ci rezultanta unui cumul de doi factori: unul geopolitic, unul privind resursele umane.

Primul e ilustrat de faptul că lupta anticorupţie a fost considerată esenţială pentru validarea demersului României de a se alătura Uniunii Europene şi mai ales NATO. Liderii PSD-ALDE ştiu prea bine că României i-a fost subliniată importanţa fundamentală a acestui palier încă din vremea guvernării Năstase, deci cu mult înaintea semnării primelor protocoale de colaborare între parchete şi SRI (care, încă o dată, nu sunt de fapt decât una din multiplele formule concrete de îndeplinire a condiţiilor puse de partenerii de pe ambele maluri ale Atlanticului). Detalii pe acest subiect, în articolul: NOTĂ publicată de Năstase: Înfiinţarea PNA, "de importanţă maximă" pentru aderarea la UE şi "mai ales la NATO"

Al doilea factor ţine, cum menţionam mai sus, de resursa umană, aşadar de apariţia unor actori capabili, dar şi dispuşi să-şi asume responsabilitatea strategică (crearea/resuscitarea unor instituţii/departamente) şi să se înhame la munca de zi cu zi (anchetele şi elementele conexe). Statele şi instituţiile rămân ceva abstract dacă facem abstracţie de oamenii care le populează. Nu funcţionează de la sine, nu decad de la sine, nici nu se opresc de la sine.

De pildă, nu e o întâmplare că pe mult hulitul protocol dintre Parchetul General şi SRI, prin care penalii speră să anihileze combaterea corupţiei, apar semnăturile unor George Maior şi Laura Kovesi, nu Tănase Joiţa şi Radu Timofte. Ce s-a putut face în mandatele primilor doi a fost imposibil sub ultimii doi. Şi nu neapărat din lipsa unei conjuncturi externe favorabile sau care încă nu apucase să se coacă. 

Iată ce scriu Dan Dungaciu şi Petrişor Peiu în "Reunirea", o carte care, e drept, are în centru Republica Moldova şi România, nu anicorupţia, dar care conţine totuşi un pasaj care traversează timpul... politic:  "Fără a nega importanţa contextului sau a conjuncturii - cine ar putea face aşa ceva? -, nu se poate trece cu vederea peste importanţa actorului - fie el uman, fie instituţional (agency). O situaţie este definită post-festum drept favorabilă numai atunci când la data comiterii ei au existat actorii capabili să o facă să se vizualizeze (contureze istoric) astfel - să o fructifice, adică. Altminteri spus, a fost probată ca fiind favorabilă de către acţiunea coerentă şi eficientă a actorilor (actorului) implicaţi (implicat). Nu există, deci, context favorabil ca atare" (p. 34, sublinierile aparţin autorilor).

Aşadar, ne permitem scoaterea lor, a actorilor abia iviţi, în decor? Din magistratură, de la conducerea unor instituţii-cheie...