Dintre multele surprize pe care ni le-a servit 2020, felul în care grosul cetățenilor respectă măsurile de siguranță sanitară anti-COVID merită o privire mai atentă.
În limba birocrateză, „gradul de complianță” a fost foarte ridicat încă din momentul impunerii stării de urgență. El rămâne la cote semnificative și acum, când ne aflăm la începutul unei noi perioade de restricții.
Pe românește, adică, lumea, în larga ei majoritate, e dispusă să îndure și conștientă că altfel nu prea se poate.
Orice stat modern, însă, funcționează în baza unor nesfârșite tranzacții, a căror mare trăsătură comună este predictibilitatea: eu, cetățeanul cutare, renunț la o parte din libertățile mele și accept să plătesc taxe și impozite în schimbul unor servicii.
În varianta ideală, serviciile respective sunt universale, aproape unanim acceptate și gratuite.
Soliditatea unui stat funcțional și a contractului social pe care acesta îl propune se verifică - lucru care merită să fie repetat cu orice ocazie - mai ales în situații de criză. Tranzacțiile dintre individ și restul corpului social, comunitatea largă în care el trăiește, pot suferi modificări temporare în regim de urgență, însă eventualele restricții e obligatoriu să fie cât mai clare, limitate în timp (sau explicate, dezbătute și negociate intens) și cu scopuri certe.
Studii de caz
Criza COVID, evident, pune la încercare state mult mai bine așezate decât România și sisteme sanitare mult mai eficiente, în care principiul de bază nu e „strânge banii și fă-ți de cap cu ei”, ci „strânge banii și folosește-i cu cap”.
România a intrat prost în starea de urgență și a gestionat-o și mai prost - o foarte recentă anchetă a portalului recorder.ro se concentrează asupra celor 230 de milioane de euro intrate în martie în conturile companiei Unifarm grație cărora s-au cumpărat fără licitație - între altele - sute de ventilatoare pulmonare de o calitate îndoielnică, aflate și acum în depozitele societății de stat.
Între timp, spitalele dau pe-afară de bolnavi COVID și mai tot restul lumii, inclusiv oameni cu boli cronice, amână intervenții altminteri urgente sau tratamente de care în nu puține cazuri depinde supraviețuirea.
Rata de contaminare - numărul de cazuri confirmate la mia de locuitori - s-a calculat oficial într-un fel până la mijlocul lui octombrie și cu totul altfel după aceea.
Dincolo de avertismentul răstit al premierului adresat oamenilor de știință de la Institutul Național de Sănătate Publică („Să nu mai tolerați ca angajați ai INSP să furnizeze informații publice care nu respectă deciziile noastre!”), nu e foarte limpede nici acum de ce nu se mai iau în calcul locurile în care au izbucnit cele mai mari focare de contaminare: centrele rezidențiale de îngrijire a vârstnicilor, căminele și spitalele.
Chiar și în baza noilor reguli, orașul Baia Mare intră în carantină cu o rată de infectare de aproape 7 cazuri la mia de locuitori, Sibiul - cu 11 - așteaptă ucaz de la Departamentul Național pentru Situații de Urgență.
La data scrierii acestui articol, președintele Iohannis, o bună parte a Guvernului și prefecții s-au reunit într-o videoconferință: dacă la capătul ei vom fi sfătuiți din nou să ne spălăm pe mâini, să muncim de acasă și să păstrăm distanța, posibilitatea ca aceste îndemnuri să intre pe o ureche și să iasă pe cealaltă e foarte, foarte ridicată.
Testările și testul major
Până la urmă, foarte întemeiată rămâne presupunerea că rata propriu-zisă de contaminare e de fapt necunoscută chiar și în momentul de față: capacitatea zilnică de testare, de aproximativ 50,000 de verificări, e arareori folosită la maximum.
Întrebările legate de sporirea numărului de teste s-au lovit deocamdată de două explicații la nivel înalt: Organizația Mondială a Sănătății ar recomanda mai degrabă verificarea celor mai vulnerabile grupuri, iar cererea pentru teste ar fi destul de redusă în România.
Încă o dată, asta înseamnă că „răspândacii” despre care vorbea Ludovic Orban, așa-numiții „contacți asimptomatici”, ajung arareori să se testeze, poate doar dacă au nevoie de un rezultat negativ pentru a călători sau în alte scopuri. Până la momentul propriu-zis al diagnosticului, însă, sunt liberi să circule (chiar dacă nu neapărat între orele 23 și 5) și să interacționeze.
După cum spuneam, larga majoritate a cetățenilor respectă restricțiile sanitare. Și încearcă, după posibilități, să se păzească: gravitatea situației nu le-a scăpat decât celor pentru care a purta o mască de protecție e un ditamai atentatul la libertățile individuale.
Pe tăcute, însă, majoritatea răbdătoare supune oficialitățile statului unui alt test - cel al eficienței. Lăsând ușa larg deschisă politizării unei crize de sănătate publică imense, demnitarii în funcție ar face bine să nu uite că, în ciuda refrenului de campanie rostogolit deja de vreo doi ani încoace, nu prea mai pot pretinde că doar ceilalți sunt de vină. PNL guvernează - minoritar, dar guvernează.
Nu PSD a lăsat achizițiile Unifarm la liber, astfel încât drumul de la cheltuieli fără licitație până la Direcția Anticorupție să se facă în termen de doar câteva luni.
Nu PSD a stabilit criteriile după care se calculează rata de contaminare, după care le-a sucit oțărât.
Și, în fine, nu PSD se ocupă de anchetele epidemiologice ale unor Direcții de Sănătate Publică fie fără personal, fie cu personal dureros de necalificat.
Că PSD a profitat de toate aceste încurcături - și de altele, multe - e cât se poate de adevărat. Dar criza de încredere care a început să o dubleze pe cea sanitară („Zi ca ei și fă ca tine”) amenință să bubuie nemilos, atâta timp cât nici noile restricții nu vor fi dat cine știe ce rezultate.
Cine va fi câștigat alegerile parlamentare aproape că nu va mai conta. Încrederea se câștigă greu și se pierde bătând din palme: abia atunci „gradul de complianță” va deveni de-adevăratelea problematic.
