Criza în economiile emergente. Vechile modele nu mai funcţionează
BOGOTÁ – Crizele nu sunt o noutate pentru economiile emergente. Acestea se repetă după același model, iar și iar, adesea cu rezultate devastatoare.
Economiile emergente au trecut timp de decenii prin cicluri “boom-bust” (expansiune-prăbușire) în finanțele internaționale. Faza de boom generează deficite de cont curent, fiscale și ale sectorului privat - consecințe care sunt amplificate de creșterea finanțărilor interne. În final, nivelurile ridicate de îndatorare duc la pierderea încrederii și la tăieri abrupte în finanțările externe (“sudden stop”) care produc crize financiare, fiscale și a balanțelor de plăți.
Apoi se instalează contagiunea, pe măsură ce investitorii tot mai puțin dispuși să-și asume riscuri (mai ales investitorii pe termen scurt din economiile dezvoltate) încep să retragă fonduri din alte țări pentru a-și acoperi pierderile din economia unde a început criza. Astfel, crizele se răspândesc peste granițe și afectează regiuni întregi sau chiar tot sectorull economiilor emergente. Așa s-a întâmplat în America Latină în anii 1980, când moratoriul Mexicului privitor la datoriile externe scadente în august 1982 a declanșat o criză a datoriilor în întreaga regiune. Același lucru s-a întâmplat în Asia de Est în anii 1990: criza a început în Thailanda în iulie 1997 cu prăbușirea monedei baht și s-a răspândit rapid în celelalte țări din regiune. A devenit o criză extinsă a economiilor emergente în august 1998 după ce Rusia a impus un moratoriu asupra plăților făcute de băncile comerciale către creditorii străini.
Criza din 2008 s-a desfășurat puțin diferit. A început în septembrie în țările dezvoltate cu prăbușirea băncii de investiții americane Lehman Brothers și s-a extins inițial în țările emergente. Dar, după doar un an, faza de “boost” a devenit de “boom” în momentul în care politicile monetare expansioniste din țările dezvoltate i-au făcut pe investitorii în căutare de randamente bune să se îndrepte spre piețele emergente. Întrebarea care este dezbătută aprins în prezent este dacă acest boom al finanțărilor a plantat semințele unei noi crize în economiile emergente. S-ar putea să aflăm curând și răspunsul. Până la urmă, așa cum știm din istorie, nu-i nevoie decât ca o țară să intre în criză. Astăzi această țară ar putea fi Turcia.
Săptămâna trecută, lira turcească s-a prăbușit și a declanșat deprecierea mai multor monede, în special a celor din Africa de Sud și Argentina, deși toate monedele convertibile din America Latină au scăzut. La fel și cele din Republica Cehă, Polonia, Rusia și numeroase țări din Asia de Est, inclusiv China. Primele de risc au crescut iar prețurile acțiunilor au scăzut.
Este imposibil de știut dacă urmează o nouă criză extinsă. Ar fi fost dificil de prevăzut că moratoriul din Mexic în 1982 și prăbușirea monedei baht din 1997 vor genera crize ample de lungă durată și criza din 2008 va afecta doar în trecere economiile emergente.
Oricum, există motive să credem că vechile modele nu mai funcționează. În timpul săptămânii 8-15 august, monedele Argentinei, Africii de Sud și Turciei s-au depreciat cu 8-14% față de dolarul american. Însă monedele altor economii emergente nu s-au depreciat cu mai mult de 4%. Asta ne sugerează că fenomenul de contagiune nu se instalează la fel cum o făcea în trecut și acel “sudden stop” generalizat este mai puțin probabil să se întâmple. Chiar și cele mai afectate economii au reușit să limiteze scăderea monedelor lor naționale iar reacția rapidă a autorităților turce la căderea lirei și creșterea abruptă a ratei dobânzilor de către banca centrală a Argentinei au calmat parțial piețele.
Aceasta pare să indice că o rezistență sporită la contagiune s-a format în ultimii zece ani. Finanțarea externă a economiilor emergente abia dacă a fost afectată de criza zonei euro care a avut vârful în 2011-2012 sau de anunțul inițial al Rezervei Federale americane din 2013 că își va înceta politicile monetare expansioniste. Chiar și prăbușirea prețurilor materiilor prime din 2014, care a slăbit monedele unor economii bazate pe exportul acestor mărfuri, nu a produs o încetare bruscă a finanțărilor externe. Iar valul de ieșiri de capitaluri din China din 2015 și începutul lui 2016 nu au produs efecte extinse. Aceasta se întâmplă probabil din cauză că investitorii adoptă acum o abordare mai nuanțată în analizele privitoare la riscul de țară. În loc să ia toate economiile emergente la grămadă, ei cântăresc fundamentele economice ale fiecărei țări în parte, stabilitatea politică și relațiile cu ceilalți (de exemplu actualele tensiuni diplomatice dintre Turcia și SUA).
Judecând după contagiunea limitată a crizei din Turcia și din alte episoade recente, se pare că vechile modele nu mai funcționează. Dar asta nu înseamnă că economiile emergente au scăpat. Dimpotrivă, au încă multe lucruri care să le îngrijoreze, nu în ultimul rând creșterea sentimentului protecționist și a tensiunilor comerciale dintre marile puteri globale. Din acest motiv, politicile inteligente împreună cu o plasă de siguranță financiară îmbunătățită la nivel global din partea FMI rămân de o importanță capitală.
