De ce nu poate rezista o alianţă Rusia-Turcia-Iran

Data actualizării: Data publicării:
putin da mana cu erdogan - fb-1

Digi24.ro: Spuneaţi recent că după 1989 Estul şi Vestul au parcurs traiectorii sinuoase şi, important de reţinut, în direcţii care i-au luat prin surprindere pe istoricii şi analiştii care prevăzuseră „sfârşitul istoriei”. Cu ce s-a „tras”, încât impactul obţinut să fie cel la care asistăm azi?

Valentin Naumescu: “Sfârșitul istoriei”, faimoasa sintagmă introdusă de Francis Fukuyama la finalul Războiului Rece, a fost de la bun început interpretată exagerat ca semnificații istorice și, uneori, într-o cheie politică simplistă. Fukuyama însuși și-a nuanțat mai târziu ideea. Evident că istoria nu se putea opri la realitățile din 1989-1990-1991, respectiv la optimismul primilor ani de după căderea regimurilor comuniste și dezmembrarea Uniunii Sovietice. Ceea ce a surprins nu a fost neapărat continuarea (reluarea) istoriei, ci rapiditatea cu care s-a consumat faza entuziastă a democrației liberale, a extinderii NATO și Uniunii Europene spre Est și a unității Occidentului, a atractivității absolute a valorilor liberale postbelice ale Vestului. La scara istoriei, această perioadă fericită a fost doar o mică fereastră de oportunitate strategică, pe care unele țări au fructificat-o (printre acestea se numără și România), altele nu. Această fereastră s-a închis, mai repede decât au crezut cei mai mulți dintre europeni în 1989.

Oboseala europenilor, absenţa memoriei războiului la nivelul generaţiilor mai tinere, uşurinţa cu care inamicii Europei crează breşe în societăţile democratice folosindu-se tocmai de deschiderea intrinsecă a democraţiilor şi de toleranţa lor... Am enumerat câteva explicaţii găsite în ultimii ani tendinţelor de dezagregare a ordinii liberale şi a UE - înţeleasă ca structură instituţională, curent cultural, concept politic şi de societate. Să înţelegem că viitorul Europei va fi modelat doar de tare ale istoriei, cu efect nul al oricărei intervenţii din partea contemporanilor ce preţuiesc ordinea liberală?

Într-adevăr, complexele istoriei regionale, considerând Europa doar o regiune a sistemului global de relații internaționale, și multitudinea intereselor și specificurilor naționale apasă ca o povară grea în Europa, spre deosebire de America de Nord, care are de înfruntat, în principiu, doar falia inter-rasială. Practic, consensul politic și perioada de grație a noii paradigme liberale și integratoare în Europa unificată a durat cam douăzeci de ani, poate chiar mai puțin.

Curând aveau să răbufnească la suprafață vechi tensiuni inter-etnice înghețate, frustrări naționale blocate temporar de dictaturile comuniste, rivalități istorice între state, o răcire a relațiilor Europei cu Statele Unite pe fondul dispariției amenințării invaziei sau a războiului nuclear cu Uniunea Sovietică, dificultățile economice și sociale neașteptate ale tranziției postcomuniste, criza economică globală care a afectat nivelul de viață în democrațiile vest-europene (comparativ cu perioada Războiului Rece), apariția liderilor și partidelor populiste, radicale, eurosceptice și chiar anti-sistem, terorismul homegrown sau criza migrației de după 2014. Toate acestea au erodat încrederea oamenilor în ordinea politică liberală occidentală. La acestea se adaugă dispariția generațiilor purtătoare ale memoriei celor două războaie mondiale izbucnite în Europa.

Dar, atenție!, o nemulțumire în creștere față de establishment și de politica tradițională din ultimele decenii se poate vedea și în Statele Unite, nu numai în Europa. Să privim cu îngrijorare ascensiunea suportului politic pentru Donald Trump, cel puțin ca semn premonitor al schimbării profilului politic al Americii garante a securității în Europa, deci a art.5 din Tratatul care fundamentează NATO. La nivelul Uniunii Europene, principiul fondator „Ever closer union” este și el pus sub semnul întrebării. Peste tot în lume, politica tolerantă, de solidaritate, deschidere și integrare (în sensul larg al termenului) precum și valorile democrației liberale sunt sub presiune. Pe fondul unor mari schimbări de sensibilitate politică și culturală în cadrul societăților euro-atlantice, au fost amplificate nemulțumirile cetățenilor, justificate sau nu, la niveluri record pentru întreaga eră postbelică. În felul acesta, sunt practic resuscitate în Europa perspectivele naționalismului, protecționismului, politicilor “iliberale” (pentru a-l cita pe Viktor Orbán, un fost liberal) și ale regimurilor autoritare.

Brexitul părea ireal, dar, iată, e mai actual ca oricând. Fac liderii Uniunii Europene paşii necesari pentru a depăşi acest şoc?

Brexitul a fost înainte de toate o manevră neinspirată de politică internă britanică, pe fondul rivalității dintre două facțiuni ale Partidului Conservator. Fostul premier Cameron a crezut că poate tranșa această dispută politică internă printr-un referendum. A ieșit rău pentru toată lumea, în special pentru Marea Britanie, care va avea de suportat cel mai mare preț al ieșirii de pe Piața Comună. Înțeleg că noul premier Theresa May încearcă acum să tergiverseze activarea art. 50 până la sfârșitul anului în curs și negocierile efective de ieșire până la 1 ianuarie 2019, dar britanicii se vor lovi de refuzul puternic al franco-germanilor de a le permite rămânerea neîngrădită pe piața Uniunii Europene, dacă guvernul de la Londra reintroduce măsurile protecționiste și controlul liberei circulații.

Nicicum nu vor putea ieși de data aceasta în avantaj britanicii: dacă guvernul nu introduce controlul la frontiere și măsurile protecționiste, pentru a avea în continuare acces la Spațiul Economic European, trădează voința celor care au votat pentru Brexit, practic își trădează propriul electorat, iar conservatorii vor plăti la următoarele alegeri pierzând guvernarea, iar dacă le introduc, atunci măsurile de retorsiune ale europenilor îi vor lovi puternic (vezi recentele cozi imense la traversarea Canalului Mânecii dinspre Marea Britanie spre Franța, un avertisment sugestiv, e drept doar de câteva zile, al autorităților franceze).

Riscul pentru britanici este ca Marea Britanie să fie obligată practic să respecte în continuare principiul liberei circulații și politicile europene în diverse domenii, dar să nu mai aibă un cuvânt politic de spus la masa decizională de la Bruxelles. Cam tot așa cum Norvegia, de exemplu, respectă legislația europeană și contribuie financiar la programele Uniunii Europene, dar nu are deloc pondere politică decizională.

În cazul Norvegiei, o țară mică dar cu resurse proprii importante, acest rol de spectator la Bruxelles nu contează, oricum ar fi avut o pondere infimă în Consiliul European, dar pentru Marea Britanie renunțarea la rolul de actor politic major pe continent va conta mult, în sens negativ.

Premierul Theresa May a anunţat că Londra nu va activa articolul 50 din Tratatul de la Lisabona, care declanşează formal procesul de ieşire din UE, până nu va fi lămurită „abordarea Marii Britanii”. Ştim că Scoţia nu este împăcată cu rezultatul de la referendum, iar actualul premier britanic dă semne că e foarte atent la nemulţumirile guvernului scoţian. Poate face Brexitul breşe în Regatul Unit?

Sigur că da, una din principalele amenințări post-Brexit pentru Regatul Unit este reactivarea mișcării de secesiune a Scoției republicane. Scoțienii au votat masiv pentru rămânerea în Europea unită. Acest lucru, obținerea suveranității, îl văd ca posibil, după ieșirea efectivă a Marii Britanii din Uniunea Europeană și mai ales după inevitabila succesiune la tron, care va urma în câțiva ani la Londra și care va fi o oportunitate pentru mișcarea națională scoțiană suveranistă. Niciodată în ultimii trei sute de ani Regatul Unit nu a fost mai amenințat să se dezmembreze ca acum. Dar acest început de proces politic în Europa nu este neapărat de bun augur, după cum se grăbesc unii să îl salute, căci dezintegrarea ar putea afecta în viitor și alte state europene, precum Spania sau Belgia, cu toate problemele aferente care decurg din astfel de „divorțuri”.

S-a spus deja că o Uniune Europeană fără Marea Britanie înseamnă o Uniune Europeană cu şi mai multă Germanie şi Franţă. În acelaşi timp, avem un parteneriat strategic cu America, ţară cu care colaborarea României e mult mai dinamică decât cu oricare alt stat cu care întreţine asemenea relaţii. Nu e Bucureştiul prins la mijloc între trei mari capitale?

Întotdeauna în istorie țările mici și mijlocii au trebuit să fie foarte atente la sensul schimbărilor pe scena internațională și la dinamica relațiilor dintre marile puteri. Românii au numeroase experiențe din această perspectivă, deopotrivă fericite și nefericite. Brexitul și reconfigurarea relațiilor politice europene și euro-atlantice vor necesita o inteligență strategică vigilentă și prospectivă a statului român.

În primul rând, nu trebuie pierdute lucrurile bune care există deja, precum parteneriatul strategic consolidat cu Statele Unite și începutul de apropiere a României de nucleul Uniunii Europene, în principal de Germania. Nu cred că cele două direcții se vor dovedi vreodată incompatibile.

În al doilea rând, sigur că ar fi foarte bine ca Marea Britanie să rămână angajată, ca prima mare putere militară europeană și a doua din NATO, în proiectele strategice de asigurare a securității pe continent, sub o formă sau alta. Dar asta nu va depinde prea mult de noi, ci de evaluările Londrei în relația cu Europa. De asemenea, e interesant de urmărit și discuția incipientă privind crearea unei armate comune europene, idee pe care eu nu am creditat-o până în prezent, considerând-o nerealistă, inutilă și chiar contra-productivă, atâta timp cât există NATO. Dar candidatura și procentele în creștere ale lui Trump în Statele Unite trebuie să ne pună pe gânduri, iar o discuție despre apărarea comună europeană ar putea să aibă sens în viitor.

Un caz concret: UE (la vârful ei) şi SUA au abordări diferite faţă de Rusia, iar ele coincid cu vederile Berlinului şi Parisului, pe de o parte, şi a Washingtonului, pe de alta. Ar trebui să îşi asume România ori una, ori cealaltă dintre poziţii sau, din contră, să facă un balet ceva mai greu de circumscris între cele două tabere?

Deocamdată și Statele Unite, și Uniunea Europeană impun sancțiuni Rusiei, în urma anexării ilegitime și nerecunoscute internațional a Crimeei. Asta se întâmplă deja de doi ani.

Sancțiunile au afectat clar economia Rusiei. Sigur, sunt unele discuții politice, în special inițiate de ministrul german de Externe, care sugerează că strategia în relația cu Rusia trebuie să fie schimbată la un moment dat, de vreme ce sancțiunile nu au avut efectul dorit și nu s-a revenit la situația inițială. Rusia nu a dat înapoi niciun pas. Pe de altă parte, nu știm cum ar fi fost cu Rusia în Europa de Est fără sancțiunile occidentale, poate că manevrele de război hibrid al Moscovei în regiune ar fi fost chiar mai ample și mai periculoase. România, aflată pe Flancul Estic al NATO și al Uniunii Europene, va trebui să fie în continuare foarte clară în a-și apăra interesele de securitate. Washington, Bruxelles și Berlin vor rămâne pentru multă vreme principalele repere și centre de raportare strategică ale politicii externe a României.

În contextul actual de securitate şi pe fondul ambiguităţilor unor mari cancelarii europene în relaţia cu Rusia, Polonia a adus în discuţie adaptarea formatului Vişegrad. României i s-ar putea rezerva un loc. Unde încadraţi iniţiativa polonezilor - simptom al bolilor de care suferă unitatea europeană sau mişcarea pragmatică a unei ţări cu experienţa revizionismului sovietic, iar acum preocupată de revizionismul lui Putin?

Ambele interpretări sunt corecte, nu se exclud una pe cealaltă. Pe de o parte, într-o Uniune Europeană cu 28 de state membre nu mai există consens pe toate abordările iar apariția nuanțelor și accentelor subregionale este firească. Nu numai Europa Centrală (Grupul V4) tinde spre o identitate proprie, ci și țările nordice sau cele mediteraneene își exprimă uneori interesele specifice. Pe de altă parte, nu aș spune că apariția unei noi voci puternice este neapărat un lucru rău, o Polonie pragmatică dar totuși principială în a-și apăra interesele pe Flancul Estic al spațiului occidental, dacă întinde mâna României într-un parteneriat care nu are ca obiectiv slăbirea NATO și a Uniunii Europene, ci dimpotrivă, consolidarea pilonilor de rezistență, ca într-o clădire bine așezată, trebuie salutată și luată în considerare cu toată seriozitatea.

La scurt timp după Summitul NATO de la Bucureşti, Rusia a invadat Georgia. Summitul NATO din Ţara Galilor a fost marcat de anexarea Crimeei de către Rusia. La o săptămână după Summitul NATO de la Varşovia devine explicită tentativa Rusiei de a-şi întări relaţia cu un membru vital al NATO, Turcia. Ce ne spune o asemenea cronologie?

Nu cred că există o legătură cronologică directă, premeditată, între toate aceste evenimente menționate, dar oricum un fir logic există. Este evidentă dorința Rusiei lui Putin de a-și întări, prin diferite metode de acțiune, influența în țările de dincolo de frontierele sale vestice și sudice, aflate deocamdată în spațiul asocierilor europene (statele Parteneriatul Estic) și alianțelor euro-atlantice (Turcia). Când prin forță militară directă și explicită, ca în cazul Georgiei în 2008, când prin război hibrid ca în cazul Ucrainei sau al Republicii Moldova după 2013, când prin atragerea unui nou aliat, ca în cazul Turciei, în ultimele săptămâni. De departe, cel mai important dușman” al Rusiei, în percepția distorsionată a regimului de la Moscova, rămâne însă NATO.

Momente precum Brexit şi Crimeea păreau imposibile. Cum par, în schimb, scenarii precum desprinderea Turciei de NATO şi desenarea unui tringhi Turcia-Iran-Rusia? Ultimul, mai ales, provoacă istoria însăşi.

Nu cred într-o alianță stabilă, pe termen lung, Rusia-Turcia-Iran. Nu convine niciuneia din cele trei puteri menționate, fiecare din acestea fiind, de fapt, interesată în mod prioritar de colaborarea (economică cel puțin) cu Occidentul. Mai sunt și alte considerente care le despart, de exemplu falia suniți-șiiți între Turcia și Iran sau interesele de mare exportator de hidrocarburi ale Teheranului, care tocmai iese de sub sancțiunile occidentale și nu are niciun interes să revină într-o zonă politică ostilă, alături de Rusia. A fost doar o menționare conjuncturală a acestei apropieri politice și strategice nefezabile în opinia mea, urmată de câteva gesturi simbolice și de lansarea unor proiecte economice cu finanțare incertă, în ideea de a exercita o anumită presiune în negocierea extrădării lui Fethullah Güllen din Statele Unite.

Evoluțiile politice din toate cele trei state menționate sunt însă extrem de importante pentru Europa și Orientul Mijlociu și trebuie urmărite atent. Eu cred că Turcia va reveni la opțiunea strategică fundamentală, pro-NATO, pe care o are încă din 1952, după liniștirea apelor din politica internă. Am încredere în capacitatea Turciei de a-și vedea corect interesele pe termen lung.

E dificil de spus cine va fi la Casa Albă din ianuarie 2017. Se poate, totuşi, anticipa câtă substanţă va continua să aibă angajamentul american în Europa?

Aceasta e mama tuturor întrebărilor despre securitatea viitoare a Europei. Mai mult ca oricând după al doilea război mondial, angajamentul politic și militar al Statelor Unite pentru securitatea Europei pare să depindă de rezultatul alegerilor prezidențiale de pe 8 noiembrie. Era unul din puținele puncte care nu făceau în trecut diferența între candidații democrați și cei republicani. Dar văd că absolut totul este acum pus în discuție.

Donald Trump critică acerb NATO şi a relativizat inclusiv articolul 5, stârnind preocupare în Europa de Est, mai ales în ţările baltice. Turcia devine marea verigă slabă a NATO, iar Germania şi Franţa cer mai puţină „agresivitate” a alianţei faţă de Rusia. Greşim dacă spunem că NATO traversează cea mai nefastă perioadă din istoria sa în cel mai prost moment, având în vedere nu doar multitudinea de ameninţări legate de terorism, ci şi apetitul lui Putin de a demonstra, în teren, că Rusia este o mare putere militară?

Lumea se schimbă sub ochii noștri. Ceea ce știam din perioada Războiului Rece nu mai este valabil în sistemul relațiilor internaționale de astăzi, cu bunele și cu relele acestor schimbări profunde. Acel Occident și acel NATO nu mai există.

De exemplu, candidatul la alegerile prezidențiale Donald Trump vorbește deschis despre prestarea de servicii militare americane de apărare a țărilor europene numai pe bază de factură, ceea ce trimite la ideea de mercenariat. Asta nu înseamnă că “noul Occident” și „noul NATO”, chiar cu modificările substanțiale structurale, geopolitice și culturale, din anii tulburi pe care îi trăim, nu pot crea premise favorabile pentru continuarea bunăstării și securității națiunilor membre.

Dar “premisele favorabile” sunt una, și garanțiile sunt altceva. Aș fi mai atent și mai circumspect la ideea în sine a garanțiilor externe, la posibilitatea ca ceva să fie “absolut sigur” în politica internațională, fără să pun prin asta sub semnul întrebării bunele intenții ale tuturor partenerilor și aliaților pe care îi avem în prezent. De aceea spun că ideal ar fi să nu avem niciodată nevoie să verificăm în practică eficacitatea acestor garanții. Asta dacă tot am invocat atât de mult istoria Europei...

Citiţi şi: 

INTERVIU. Situaţia din Turcia se suprapune pe o "gravă vulnerabilitate a României"

Interviu cu Vladimir Tismăneanu. „Marea eroare”, mama Rusiei lui Putin

Interviu cu Şerban F. Cioculescu. În Turcia există riscul unui război civil. Ce va fi în Balcani

*Biografie

Valentin Naumescu este conferenţiar doctor abilitat la Departamentul Relaţii Internaţionale al Facultăţii de Studii Europene, Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca. Este coordonatorul programului de masterat în Studii Transatlantice. A fondat şi conduce Grupul de Reflecţie şi Analiză Internaţională „Citadel”, un think-tank de politică externă al universităţii clujene. Din 2015, este expert independent al Comisiei Europene în domeniul relațiilor internaționale.

Printre cele mai recente cărţi ale sale, se numără Democracy and Security in the 21st Century: Perspectives on a Changing World (ed., Cambridge Scholars Publishing, 2014), The European Union’s Eastern Neighbourhood Today: Politics, Dynamics, Perspectives (co-editată împreună cu Dan Dungaciu, Cambridge Scholars Publishing, 2015) și Marile schimbări. Crize și perspective în politica internațională (Ed. Trei, 2015).

Valentin Naumescu are totodată o experienţă diplomatică, fiind secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe (ianuarie 2005-iunie 2007), consilier diplomatic în Centrala M.A.E. (2007-2008) şi Consul General al României la Toronto (martie 2008-octombrie 2012). Are gradul diplomatic de ministru-consilier, obţinut prin concurs.

Partenerii noștri