De ce să reinventăm roata "monetară"?

Data publicării:
The Eurozone Crisis Deepens As Greece Attempts To Avoid Bankruptcy
BERLIN, GERMANY - JUNE 21: In this photo illustration a man removes Euro currency bills from a wallet on June 21, 2011 in Berlin, Germany. Eurozone finance ministers are currently seeking to find a solution to Greece's pressing debt problems, including the prospect of the country's inability to meet its financial obligations unless it gets a fresh, multi-billion Euro loan by July 1. Greece's increasing tilt towards bankruptcy is rattling worldwide financial markets, and leading economists warn that bankruptcy would endanger the stability of the Euro and have dire global consequences. (Photo Illustration by Sean Gallup/Getty Images)

LONDRA - În domeniul politicilor monetare, recesiunea este întotdeauna un moment bun pentru experimente, iar criza economică din 2008-2009 nu a făcut excepție. În spatele acestui fenomen se află sentimentul instinctiv că orice calamitate economică are cauze monetare și, în consecință, remedii monetare. Ori sunt prea mulți bani, ceea ce produce inflație, ori prea puțini, ceea ce provoacă recesiune. Așa că obiectivul reformatorilor monetari - printre care se află și un mare număr de șarlatani - a fost întotdeauna “ținerea banilor sub control” și evitarea dezordinii monetare care poate afecta economia “reală” a producției și comerțului.

The Eurozone Crisis Deepens As Greece Attempts To Avoid Bankruptcy
Foto: Sean Gallup/Getty Images

 

Un alt motiv pentru reformele monetare a fost evitarea unor măsuri mai radicale. Dacă fluctuațiile monetare sunt cauza principală a fluctuațiilor economice și dacă se poate asigura cantitatea potrivită de bani pentru susținerea activității de afaceri normale, atunci nu va fi nevoie de interferența guvernului. Aceasta era teza principală a economiștilor atașați ideii de piață liberă.

Puțini își amintesc că relaxarea cantitativă (QE) a marcat începutul politicii "New Deal" a președintelui american Franklin D. Roosevelt. Pentru că SUA folosea etalonul aur, Trezoreria a cumpărat aur pentru a-i ridica prețul și a crește astfel puterea de cumpărare a fermierilor îndatorați masiv. Febra cumpărării de aur a lui FDR, descrisă de John Maynard Keynes drept “etalonul aur sub influența alcoolului”, a fost considerată în general o metodă ineficientă. Însă, pentru a contracara prăbușirea din 2008, șeful monetarist al Rezervei Federale americane, Ben Bernanke și alți responsabili ai băncilor centrale au reînviat metoda sub forma cumpărării masive de titluri de stat. “Politica monetară neconvențională”, Keynes ar fi numit-o cu siguranță “băncile centrale sub influența alcoolului ”, a fost mecanismul principal de refacere. Cu toate că majoritatea banilor noi au fost tezaurizați sau folosiți în speculații, QE a reușit să evite presiunile făcute în favoarea unei politici fiscale expansioniste.

Reforma bancară a fost de asemenea puternic promovată după ambele recesiuni. În 1933, Glass-Steagall Act în SUA a interzis proprietarilor de bănci comerciale să speculeze cu banii din depozitele clienților. După 2009, legislația Dodd-Frank în SUA, raportul Vickers în Marea Britanie și raportul Liikanen în Uniunea Europeană au încercat în mod similar să facă sistemul bancar mai “rezistent” la “șocuri”. Cu toate că șocurile din sistemul bancar erau efectul și nu cauza șocurilor din economie, acest lucru a fost ignorat. Argumentul era: readuceți ordinea în sistemul bancar și cel monetar, iar șocurile vor înceta.

Acesta este contextul în care trebuie înțeleasă apariția criptomonedelor, ultima explozie de manie monetaristă. Aceste “sisteme peer-to-peer de numerar electronic” își propun să vindece boli economice prin măsuri monetare, însă de această dată prin ocolirea completă a băncilor. La ce ne trebuie acești intermediari bolnavi, se întreabă inventatorii criptomonedelor, când putem crea sisteme electronice de stocare și tranzacționare, sigure pentru utilizatori și invizibile pentru cei care ar dori să le controleze?

Detaliile tehnice ale noilor sisteme de generare a banilor sunt dificil de înțeles însă nu și ideea care le-a inspirat. Debutul Bitcoin în ianuarie 2009 a coincis cu criza bancară. Băncile au dat faliment sau au fost salvate de la insolvență de plătitorii de taxe. Oamenii au dorit să găsească un mijloc de a-și ține banii și tranzacțiile monetare departe de băncile falimentare și de autoritățile lacome. Noua criptomonedă oferea o soluție.

Sunt multe motive în spatele atracției pentru Bitcoin, nu în ultimul rând oportunitățile de speculare, trafic de droguri și spălare de bani. Dar în afară de motivele mai josnice există și visul lui Friedrich Hayek despre o piață liberă a banilor. Hayek a propus ideea monedelor concurențiale emise în mod privat în momentul apogeului procesului inflaționist de la mijlocul anilor 1970 pe care el l-a atribuit excesului de credit creat de băncile centrale. “Dacă vrem ca libertatea antreprenoriatului... să supraviețuiască,” spunea acesta, “nu avem altă variantă decât să înlocuim monopolul guvernului asupra emiterii de monedă și sistemele monetare naționale cu competiția liberă.” Guvernul nu poate gestiona bine moneda, scria Hayek. “Guvernul a eșuat, trebuie să eșueze și va eșua să furnizeze o monedă de calitate.”

Bitcoin poate fi văzută ca o încercare de a folosi o tehnologie nouă pentru a evita proasta gestionare a monedei. De exemplu, oferta totală de bitcoin este fixă, așa cum ar fi (mai mult sau mai puțin) în cazul unei valute cu acoperire în aur. În mod paradoxal, cu toate că este creată din nimic, Bitcoin nu oferă posibilitatea creării de bani. Bitcoin se produce prin “minerit” în cantități din ce în ce mai mici până la momentul epuizării, în 2040, când va ajunge la 21 de milioane de unități monetare digitale. Cu alte cuvinte, nu există elasticitate a monedei. Asta înseamnă că, mult înainte de epuizarea prin minerit, această monedă se va lovi de aceeași problemă ca etalonul aur: nu va furniza destui bani pentru a susține o economie și o populație în creștere. Acest lucru va fi amplificat de orice tendință de a tezauriza Bitcoin.

În același timp, criptomonedele nu asigură niciun fel de protecție împotriva inflației. Hayek credea că un sistem de monede în competiție ar conduce la monopolul aceleia dintre ele care și-ar păstra cel mai bine valoarea. Dar noi am trecut în istorie prin exact acest proces de eliminare a monedelor inflaționiste și am sfârșit cu băncile centrale. Este surprinzător că cineva ar putea lua în considerare că e necesar să parcurgem din nou acești pași, doar ca să ajungem la aceeași destinație.

Adevărul este că societățile umane nu au descoperit un mijloc mai bun de a păstra valoarea banilor relativ constantă în afară de acela în care se bazează pe băncile centrale care să controleze emisiunile monetare și să acționeze direct sau indirect asupra volumului creditului creat de băncile comerciale. Diagnoza de tip Hayek la criza precedentă - credit excesiv creat de bănci - este destul de corectă. Dar este de ajuns să ne întrebăm de ce s-a întâmplat astfel ca să înțelegem că nu  există nici răspunsuri mecanice la întrebare și nici soluții mecanice la problemă. Nu e tocmai corect să spui “fii atent la economie și banii își vor purta singuri de grijă.” Dar e mai aproape de adevăr decât credința că reforma monetară va remedia de una singură problemele dintr-o economie bolnavă.

Partenerii noștri